Salariat în Europa, Faliment fără Frontiere: Cum să nu devii victima colaterală a insolvenței transfrontaliere
Salariat în Europa, Faliment fără Frontiere: Cum să nu devii victima colaterală a insolvenței transfrontaliere


Abstract

Imaginează-ți că ești angajatul unei companii cu sedii în mai multe țări UE, iar firma intră brusc în faliment. Te bazezi pe legile europene să te protejeze, nu? Ei bine, aici începe un adevărat „thriller” birocratic.

Acest articol dezvăluie cum două seturi de reguli europene, create teoretic să te ajute, se pot ciocni frontal și crea pentru mii de salariați dificultăți sau situații inechitabile. Analizăm „capcana” ascunsă dintre Regulamentul (UE) 2015/848 (care gestionează insolvența) și Directiva 2008/94/CE (care ar trebui să-ți garanteze salariile restanțe).

Vei descoperi de ce aceste „consecințe neintenționate” pot transforma protecția muncii într-o simplă promisiune pe hârtie și ce soluții concrete există pentru ca drepturile tale să nu se piardă la frontieră. Este povestea luptei dintre eficiența juridică și siguranța zilei de mâine.

 

 

 

1.     Introducere: Când angajatorul trece granița, iar salariul rămâne în urmă
(O privire de ansamblu asupra riscurilor muncii într-o economie globalizată)


Diferențele jurisdicționale în reglementarea muncii în Uniunea Europeană pot fi o problemă în cazurile în care companiile multinaționale trec prin restructurări extrajudiciare sau proceduri de pre-insolvență în care pot fi necesare concedieri. Acest lucru se datorează faptului că pot exista reguli diferite de conformitate în statele membre în care întreprinderea operează. Regulile generale de concediere vor diferi, la fel ca implicarea sindicatelor și participarea angajaților la luarea deciziilor. Tratamentul diferit al angajaților în jurisdicțiile statelor UE poate duce la rezultate inechitabile, reale sau percepute, datorate cerințelor legilor specifice fiecărei jurisdicții.

Compania care operează in mai multe jurisdicții, s-ar putea trezi in situație de insolventă cu caracter transfrontalier, incapabilă să își achite obligațiile la scadență, sau în încetare completă a plăților. În acest moment, compania ar putea utiliza  în diferite state membre UE proceduri legale fie pentru lichidarea firmei, achitând obligațiile acesteia în funcție de activele firmei, fie pentru reorganizarea firmei pentru a o readuce pe calea funcționării normale. În cazul lichidării, creditorii firmei, printre care si salariații, ar depune cereri de plată din activele rămase ale debitorului. În acest context, se naște întrebarea legitimă: în care din procedurile concurente, în ce condiții și cu ce consecințe?

Pe de altă parte, în principiu, legea statului în care are loc procedura de insolvență  este legea aplicabilă, care determină, printre altele, ordinea în care creanțele sunt prioritizate si modul în care sumele obținute din lichidare sunt distribuite creditorilor. Această regulă se aplică fără excepții, inclusiv creditorilor salariați care își desfășoară activitatea în mai multe state membre?

Protecția de care beneficiază creanțele angajaților în cadrul procedurilor de insolvență cu caracter transfrontalier este de real interes. Angajații beneficiază aproape întotdeauna de un anumit tratament preferențial în cadrul procedurilor de insolvență, însă detaliile precise ale regimurilor juridice și limitările diferite impuse de state asupra creanțelor angajaților care beneficiază de acest tratament preferențial duc la un grad mare de variație. Statele membre pot configura procedurile interne de insolvență în moduri care produc consecințe negative asupra sumelor distribuite angajaților, în funcție de locul în care își are sediul angajatorul.

Pentru a analiza problematica propusă spre dezbatere, vă propunem să avem in vedere situația concretă a unei societăți comerciale debitor unic, care desfășoară operațiuni economice, servicii, are activitate si angajați care lucrează în România si un alt stat membru UE, de exemplu Spania.

 

2.     Harta supraviețuirii financiare: Proceduri principale vs. secundare sub Regulamentul (UE) 2015/848 (Strategii de atac pentru angajatul mobil: Unde depunem cererea și ce lege ne protejează?)

 

Regulamentul (UE) (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență este pilonul central pentru procedurile de insolvență transfrontalieră în UE. În aplicarea Regulamentului (UE) 2015/848 determinarea tipurilor de proceduri ce se pot declanșa in cele două jurisdicții depinde de existenta a unui SEDIU PRINCIPAL (COMI) si a unui SEDIU (establishment) în cele două state membre.

COMI, centrul intereselor principale al unei societăți este determinat in raport cu criterii obiective, precum sediul principal, locul în care se afla administrația centrală a societății, locul în care a fost organizată sau autorizată finanțarea sau de unde a fost gestionat sistemul de gestionare a numerarului, în care se găsesc activele sau operațiunile principale ale debitorului, finanțatorul primar, angajații; locul în care a fost stabilită politica comercială.

 

SEDIU (establishment) poate fi localizat in statul in care societatea are înregistrată o reprezentantă, sucursală, agenție, altă formă de organizare, orice loc de derulare de operațiuni unde un debitor a exercitat în ultimele trei luni înainte de cererea de deschidere a procedurii principale de insolvență, în mod netranzitoriu, o activitate economică care presupune mijloace umane și active; operațiuni economice, servicii, ori plata debitelor în mod constant, potrivit naturii și tipului de activitate pe care debitorul o realizează la nivel global, interacțiunea cu terțe părți, cu efect perceptibil asupra pieței locale, gestionarea în mod regulat a unor relații de afaceri cu creditorii, prin intermediul persoanelor desemnate ca reprezentanți;  un nivel minim necesar de organizare, stabilitate și relații externe de afaceri.

 

Pentru a explora războiul legilor în insolvență, respectiv conflictul dintre lex fori concursus (legea statului unde s-a deschis insolvența) și drepturile obligatorii ale angajatului conform legii locului muncii si pentru a răspunde la întrebarea „cine plătește când angajatorul e în Spania, dar munca se face în România” este necesar să stabilim mai întâi ce proceduri de insolvență se pot deschide în România și în Spania si care este legea aplicabilă fiecărei proceduri.

 

2.1.Scenariul A: Inima afacerii în România, ramificații în Spania.
(Atunci când deciziile se iau la București, dar munca se face la Madrid: Impactul procedurii secundare asupra drepturilor locale)

 

Pentru societatea cu centrul intereselor principale în România, dacă sunt îndeplinite cerințele Legii nr. 85/2014, se va deschide în România procedura principală de insolvență.

 

Procedura principală de insolvență din România are caracter universal, în sensul că include toate activele debitorului, situate atât în România, în Spania, cât și în orice alt stat membru în care debitorul desfășoară activități, are bunuri ori creanțe de încasat, câtă vreme nu s-a deschis o procedură secundară de insolvență în alt stat membru UE.

 

În ceea ce privește legea aplicabilă procedurii principale, regula generală înscrisă în articolul 7 din Regulamentul (UE) 2015/848 stabilește că aceasta este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit stat de deschidere.

 

Pentru a proteja angajații și locurile de muncă, pentru contractele și raporturile de muncă, articolul 13 alineatul (1) stabilește o excepție de la articolul 7 alineatul (2) litera (e), prevăzând că efectele procedurilor de insolvență asupra acestor contracte și raporturi sunt guvernate exclusiv de legea statului membru aplicabilă contractului de muncă (lex contractus). Fiind o excepție de la regula generală de la articolul 7 (2)(e), articolul 13 (1) trebuie interpretat în sens restrictiv, în sensul că vizează doar efectele deschiderii procedurilor de insolvență asupra contractelor și raporturilor de muncă. Aceste norme privesc continuarea sau încetarea contractului de muncă ca urmare a deschiderii procedurii de insolvență față de angajator; competențele practicianului în insolvență (inclusiv orice cerințe de autorizare) în ceea ce privește continuarea sau încetarea contractului de muncă; drepturile și obligațiile respective ale părților (inclusiv orice drept al angajaților la despăgubiri). Nu se referă la alte aspecte cum ar fi, de exemplu, ierarhizarea creanțelor care decurg din aceste contracte ori drepturile creditorilor după închiderea procedurilor de insolvență.

 

Pentru aplicarea art. 13(1)  respectivul contract de muncă trebuie să fie în vigoare la momentul deschiderii procedurii de insolvență, iar legea aplicabilă contractului de muncă să fie legea unui stat membru, altul decât statul în care a avut loc deschiderea procedurii de insolvență. Atunci când contractul de muncă este guvernat de legea statului membru în care a avut loc deschiderea procedurii de insolvență sau este guvernat de legea unui stat terț nemembru UE, articolul 13 nu se aplică, iar efectele deschiderii acesteia asupra contractelor în cauză sunt guvernate de lex fori concursus potrivit articolului 7 (2) (e) din regulament.

Lex contractus trebuie stabilită în conformitate cu Regulamentul Roma I. În aplicarea art. 13 (1) din Regulamentul (UE) 2015/848, legea aplicabilă potrivit  articolului 8 din Regulamentul Roma I, poate fi legea aleasă de părți; în absența alegerii legii de către părți, legea țării în care sau din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului; sau, legea țării în care se află sediul prin intermediul căruia a fost angajat angajatul; dacă din ansamblul împrejurărilor reiese că respectivul contract are legături mai strânse cu o altă țară, prin legea acelei alte țări.

 

Trimiterea la lex contractus făcută de articolul 13 se referă la normele de drept în insolvență care reglementează efectele deschiderii procedurii de insolvență asupra contractelor și raporturilor de muncă.

Alte aspecte, cum ar fi ierarhia creanțelor angajaților, rămân supuse lex concursus în conformitate cu articolul 7. În acest sens, Considerentul 72 din Regulamentul (UE) 2015/848 propune ca orice alt aspect legat de legislația în materie de insolvență, cum ar fi chestiunea protejării creanțelor angajaților prin drepturi preferențiale și statutul pe care îl pot avea astfel de drepturi preferențiale ar trebui să fie stabilite prin legea statului membru în care a fost deschisă procedura de insolvență (principală sau secundară), cu excepția cazurilor în care, pentru a evita procedura secundară de insolvență, a fost asumat un angajament în conformitate cu regulamentul.

 

Concluzii Parțiale: Cine face regulile în insolvența transfrontalieră?

 

Atunci când o companie intră în insolvență, prima întrebare a angajaților este: „După ce legi mi se plătesc restanțele?”. Răspunsul depinde de locul unde se deschide procedura și de locul unde muncește salariatul, generând următoarele scenarii:

Avantajul terenului propriu: Insolvența deschisă în România Dacă procedura principală de insolvență pornește în România, se aplică „legea locului” (lex fori concursus). Mai exact, Legea nr. 85/2014 devine busola juridică. Pentru salariații români, acesta este cel mai favorabil scenariu: procedurile sunt cunoscute, limbajul este accesibil, iar costurile de recuperare a banilor sunt minime

Scutul european pentru contractele românești

Conform Articolului 7 alin. (2) lit. e) din Regulamentul (UE) 2015/848, legea română protejează nu doar contractele locale, ci și pe cele guvernate de legile unor state din afara UE (state terțe). Practic, dacă ești angajat sub jurisdicție română, drepturile tale rămân sub umbrela legislației naționale, indiferent de ramificațiile globale ale firmei.

Excepția „locului de muncă”: cazul salariaților din alte state membre

Regulamentul european introduce o excepție vitală pentru a proteja angajații care lucrează efectiv în alte țări (de exemplu, Spania), chiar dacă firma mamă este în insolvență în România. În acest caz, conform Articolului 13 din Regulament, se aplică lex contractus (legea contractului).

De ce este important? Dacă muncești în Spania, vei fi protejat de legea spaniolă, deoarece aceasta este considerată legea statului unde îți desfășori „în mod obișnuit activitatea”. Este un mecanism de siguranță care previne situația în care un angajat străin ar fi forțat să se descurce cu o legislație necunoscută dintr-un alt stat membru.

Pe scurt, în timp ce procedura de faliment urmează legea țării unde se află sediul firmei, protecția angajatului urmează, de regulă, legea țării unde acesta muncește zi de zi.

 

 

2.2.Scenariul B: Gigantul spaniol cu picioare de lut în România.
Cum salvăm salariile românești dintr-o insolvență dictată de la Madrid? Rolul crucial al sediului local ca ancoră de salvare.

 

Societatea are COMI în Spania si un SEDIU (sucursala, agenție, reprezentanță) in România, prin urmare procedură principală de insolvență se deschide în Spania, iar procedura secundară în România. Care sunt consecințele privind drepturile angajaților care lucrează în România?

Universalism controlat sau haos transfrontalier? Care sunt limitele protecției sociale în procedurile de insolvență secundare? Răspunsul la aceste întrebări impune analiza modului în care deschiderea procedurilor secundare poate fragmenta protecția salariaților în loc să o consolideze.

 

Sub un prim aspect, procedura principală de insolvență deschisă în Spania si dispozițiile judecătorului străin sunt recunoscute fără nici o formalitate în procedura secundară din România, în acord cu articolul 19 (1) din Regulamentul 848/2015. În ceea ce privește legea aplicabilă procedurii secundare, în acord cu prevederile art. 35 din Regulamentul (UE) 2015/848, legea aplicabilă procedurii secundare de insolvență este cea a statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura secundară de insolvență, cu excepția situațiilor reglementate expres.

Legislația internă privind insolvența supune frecvent încetarea sau modificarea contractelor de muncă unei aprobări prealabile din partea unei instanțe judecătorești sau a altei autorități naționale. Pentru contractele prevăzute la articolul 13, revine lex contractus (ca lege care guvernează efectele insolvenței asupra contractelor) sarcina de a stabili aceste cerințe. Cu toate acestea, în lipsa unor proceduri secundare în statul membru respectiv, ar putea apărea dificultăți în ceea ce privește identificarea instanței (sau autorității) competente să acorde aprobarea solicitată de lex contractus. De aceea, prevederile art. 13 (2) Regulamentul (UE) 2015/848 consolidează protecția angajaților care desfășoară activități în alte state decât statul în care se desfășoară procedura principală, a căror legislație impune aprobarea judiciară sau administrativă pentru rezilierea sau modificarea contractului. În acest sens, articolul 13(2) stabilește competența instanței din statul membru în care s-ar putea deschide o procedură secundară de insolvență de a aproba încetarea sau modificarea contractelor menționate la prezentul articol, chiar dacă nu a fost deschisă nicio procedură de insolvență în statul membru respectiv.

 

Concluzii Parțiale: Suveranitatea instanțelor locale în protecția salariatului

 

Atunci când în România se deschide o procedură secundară de insolvență, situația devine clară. Conform Articolului 35 din Regulamentul (UE) 2015/848, se aplică integral Legea nr. 85/2014. Aceasta înseamnă că atât regulile de desfășurare a procesului, cât și drepturile efective ale angajaților sunt guvernate de legislația română, oferind un cadru predictibil și accesibil.

Chiar și în lipsa unei proceduri secundare deschise oficial, angajații care muncesc în România beneficiază de o „ancoră” juridică locală. Conform Articolului 13 din Regulament, instanța română rămâne singura autoritate competentă să aprobe modificarea sau încetarea contractelor de muncă guvernate de legea română.

Magistratul român are datoria de a verifica din oficiu dacă societatea străină deține un sediu în România (în sensul tehnic al Articolului 2 pct. 10 din Regulament — adică o prezență economică stabilă cu resurse umane și bunuri).

Limita competenței o reprezintă absența unui sediu stabil. Dacă se constată că firma nu deține un sediu stabil în România (de exemplu, angajații lucrează de la distanță pentru o entitate fără nicio infrastructură locală), protecția se mută. În acest scenariu, orice decizie judecătorească privind rezilierea sau modificarea contractului (conform lex contractus) va trebui solicitată instanțelor din țara unde se află sediul principal (de exemplu, Spania).

În esență,  Regulamentul european acționează ca un scut care menține controlul judiciar cât mai aproape de locul unde angajatul își desfășoară activitatea, cu condiția existenței unei prezențe economice minime a angajatorului în acea țară.

 

 

3.     Dincolo de frontiere: Salariatul român ca actor activ în tribunalele UE
De la pasivitate la acțiune: Cum lucrează mână în mână practicianul în insolvență și angajatul pentru a recupera fiecare cent din masa credală europeană.

 

Daca este deschisă procedura principală de insolvență în Romania reprezentanții salariaților români direct sau practicianul în insolvență desemnat în România  pot solicita deschiderea unei proceduri secundare de insolventa in alt stat membru, de exemplu în Spania, sau, dimpotrivă, pot întreprinde demersuri pentru împiedicarea deschiderii unei astfel de proceduri.  În acest sens, potrivit art. 39 din Regulament, practicianul în insolvență român poate contesta hotărârea de a deschide proceduri secundare de insolvență înaintea instanțelor statului membru în care a fost deschisă procedura secundară. Totodată, în condițiile art. 46 din Regulament, practicianul în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență poate cere instanței care a deschis procedura secundară de insolvență suspendarea în tot sau în parte operațiunile de valorificare a activelor, pe o perioada de maxim 3 luni, suspendare care poate fi prelungită.

 

În cazul în care procedura principală este în derulare în Spania si instanța din România este sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență, în aplicarea articolului 38 din Regulament, judecătorul sindic este dator să notifice acest lucru de îndată practicianului în insolvență sau debitorului în posesie din procedura spaniolă, pentru a-i oferi posibilitatea de a fi audiat cu privire la cerere. Procedura secundara de insolventa deschisa in Romania nu este, însă, utilă daca debitorul nu are bunuri, active in Romania, pentru ca aceasta va fi o simpla procedura de lichidare, fără posibilitatea de recuperare a unei părți din creanțe.

 

Judecătorul sindic român poate dispune măsuri de conservare pentru a proteja interesele creditorilor locali, inclusiv cele ale salariaților, poate impune practicianului în insolvență spaniol sau debitorului în posesie să nu deplaseze sau să nu înstrăineze niciun activ situat în România, cu excepția cazului în care acest lucru se face în cadrul activităților comerciale obișnuite. De asemenea, judecătorul român poate dispune măsuri de protecție a interesului creditorilor locali în timpul unei suspendări a procedurii secundare, cu excepția cazului în care acest lucru este incompatibil cu normele naționale de procedură civilă aplicabile în România.

 

 

Care sunt dificultățile practice în probarea și declararea creanțelor salariale în dosarele de insolvență gestionate sub Regulamentul (UE) 2015/848 și cine are sarcina probei? 

În ceea ce privește participarea salariaților români la procedura principală desfășurată în străinătate, articolul 54 din Regulament obligă practicianul în insolvență să informeze imediat orice creditor străin cunoscut prin transmiterea unei notificări individuale, formularul-tip de notificare stabilit în conformitate cu articolul 88, care trebuie să includă în special termenele, sancțiunile prevăzute în legătură cu aceste termene, organul sau autoritatea abilitată să înregistreze cererile de admitere a creanțelor și orice alte măsuri prevăzute. Statele ar trebui să indice dacă acceptă o limbă oficială a UE pentru declarație; creditorul ar trebui să aibă cel puțin 30 de zile pentru depunerea cererii; împreună cu notificarea, creditorul ar trebui să primească formularul standard de creanță disponibil la nivelul UE; creditorii ar trebui să aibă posibilitatea de a furniza "dovezi suplimentare" dacă creanțele lor sunt contestate.

 

Orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a creanțelor folosind formularul-tip. Cererile pot fi depuse în orice limbă oficială a instituțiilor Uniunii. Instanța, practicianul în insolvență sau debitorul în posesie poate solicita creditorului să furnizeze o traducere în limba oficială a statului în care s-a deschis procedura de insolvență. Cererile se depun în termenul prevăzut de legea statului în care s-a deschis procedura, ce nu va fi mai scurt de 30 de zile de la data publicării hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență

 

Pentru exercitarea drepturilor creditorilor articolul 45 din Regulamentul (UE) 2015/848 este esențial. Astfel, orice creditor poate să-și înregistreze cererea de admitere a creanței sale în cadrul procedurii principale de insolvență și al oricărei proceduri secundare de insolvență. Totodată, practicienii în insolvență din cadrul procedurii principale de insolvență și din procedurile secundare vor înregistra în cadrul altor proceduri cererile de admitere a creanțelor care fuseseră deja înregistrate în cadrul procedurii pentru care au fost desemnați, cu condiția ca prin aceasta să fie servite interesele creditorilor din cadrul acestor din urmă proceduri, sub rezerva dreptului creditorilor de a se opune unei astfel de înregistrări sau de a retrage înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, în cazul în care legea aplicabilă prevede această posibilitate.

 

În aplicarea acestor reglementări diferențele procedurale din statele membre UE pot pune în reală dificultate creditorii si practicienii in insolvență.

 

Un exemplu relevant îl constituie o hotărâre recentă pronunțată de Tribunalul Iași la data de 11.06.2025, definitivă prin decizia civilă pronunțată la data de 22.12.2025 de Curtea de Apel Iași, în care s-au analizat art. 7 alin. 1 și 2 lit. g și h, art.45 din Regulamentul (UE) 848/2015.

În această cauză, față de societatea debitoare a fost deschisă procedura principală de insolvență în Spania prin hotărârea pronunțată de Tribunalul din Burgos la data de 18.07.2024, iar la data de 13 septembrie 2024 Tribunalul Iași a deschis în România procedura secundară de insolvență. Practicianul desemnat pentru debitoare în Spania a formulat în procedura din România, în temeiul art. 45 din Regulament, cerere de înscriere în tabel a tuturor creditorilor recunoscuți în procedura principală, menționați în tabelul de creanțe întocmit conform legislației spaniole.

Solicitarea practicianului spaniol a fost respinsa de practicianul în insolvență din România, iar contestatia la tabelul preliminar a fost respinsă ca neîntemeiată de instanțele române, care au reținut printre argumente următoarele.

·       Normele de procedură privind înscrierea și verificarea creanțelor sunt cele prevăzute de legislația internă a statului în care este deschisă procedura secundară de insolvență, în speță, cea prevăzută de Legea română nr. 85/2014, în conformitate cu prevederile art.  7 alin. 1 și 2 lit. g și h și cele ale art. 35 din Regulamentul (UE) 2015/848.

·       Art. 45 alin. 1 din Regulament prevede posibilitatea creditorilor de a înregistra creanțele atât în cadrul procedurii principale de insolvență, cât și în cadrul oricărei proceduri secundare de insolvență. Alin. (2) potrivit cu care practicienii în insolvență din procedura principală și din procedurile secundare pot depune cereri de admitere a creanțelor în interesul creditorilor, reglementează strict calitatea procesual activă a subiecților îndreptățiți să formuleze cereri de admitere a creanțelor.

·       Regulamentul (UE) 2015/848 nu instituie prin art. 45 un mecanism derogatoriu care să permită aplicarea directă a regulilor procedurii principale asupra procedurii secundare, ci consacră o coordonare între acestea, fiecare procedură fiind guvernată de propria lex concursus, în sensul paragrafului 66 din Preambul.

·       Deși sistemul juridic spaniol permite înscrierea din oficiu a unor creanțe, aceasta nu poate constitui temei pentru nerespectarea normelor procedurale românești aplicabile procedurii secundare. Regulamentul (UE) 2015/848 nu impune armonizarea procedurilor naționale de insolvență, ci doar stabilește principii generale de cooperare și coordonare între proceduri, lăsând statelor membre competența de reglementare a aspectelor procedurale specifice.

·       Contestatorii solicită înscrierea unor creanțe fără aplicarea prevederilor art. 102 și următoarele din Legea nr. 85/2014, ceea ce ar genera un tratament preferențial nejustificat pentru creditorii din procedura spaniolă față de creditorii care au respectat procedura de înscriere prevăzută de legislația românească.

Speța analizată demonstrează că protecția drepturilor salariaților impune practicienilor atât cunoașterea îndeaproape a normelor de procedura civila aplicabile în statele membre UE în care urmează să acționeze dar si colaborarea, cooperarea cu instanțele si practicienii din celelalte proceduri de insolvență.

 

 

4.     Plasa de siguranță: Fondurile de garantare și Directiva 2008/94/CE
Cine plătește când angajatorul dispare? Duelul dintre legislații și misiunea de salvare a Fondului de Garantare

 

Directiva 2008/94/CE privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului, ce stabilește standardele minime pentru fondurile de garantare a creanțelor salariale, obligă statele membre să garanteze plata remunerațiilor în caz de insolvență; România a transpus prin Legea 200/2006, reglementând limitări de cuantum și perioade acoperite.

 

 

4.1.Cine intră sub „scutul” european? Domeniul de aplicare pe înțelesul tuturor.

 

Intră sub incidența Directivei creanțele salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență.  În sensul Directivei, un angajator este considerat a fi în stare de insolvență în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvența angajatorului, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale și numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcție similară.

 

Articolul 9 din această directivă prevede că, în cazul în care angajatorul insolvent este o întreprindere cu activități pe teritoriile a cel puțin două state membre, (i) instituția responsabilă pentru acoperirea creanțelor restante ale lucrătorilor este cea din statul membru pe al cărui teritoriu aceștia lucrează sau lucrează în mod obișnuit și (ii) întinderea drepturilor lucrătorilor se stabilește de legea care reglementează instituția de garantare competentă.

 

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a evoluat semnificativ pentru a preveni situațiile în care salariații devin „victime colaterale” în structuri corporative transfrontaliere complexe. Analiza cauzei Guigo (C-338/17), alături de alte decizii recente, fundamentează argumente juridice esențiale pentru protecția lucrătorilor. Din această jurisprudență cel puțin două reguli de bază rezultă cu caracter de principiu. Sub un prim aspect, principiul responsabilității instituției de garantare (Cauza Guigo (C-338/17), Curtea a stabilit că protecția oferită de Directiva 2008/94/CE trebuie să fie efectivă și nu doar teoretică, statul membru nu poate impune condiții procedurale (precum termene de decădere excesiv de scurte sau cerințe de notificare imposibil de îndeplinit) care să facă practic imposibilă recuperarea creanțelor de către salariat, iar obligația de plată subzistă chiar dacă angajatorul a operat prin sucursale sau entități în state diferite, atâta timp cât starea de insolvență a fost constatată oficial. Sub un al doilea aspect, în determinarea statului care trebuie să plătească, conform jurisprudenței constante instituția competentă este cea din statul membru pe teritoriul căruia salariații își desfășoară în mod obișnuit activitatea, chiar dacă societatea mamă are sediul în alt stat și procedura de insolvență a fost deschisă acolo. Protecția salariaților este legată de locul executării contractului de muncă (lex loci laboris), asigurând astfel că lucrătorul beneficiază de fondurile de garantare la care au fost plătite contribuțiile sociale.

 

În Cauza C-710/21 (IEF Service), Insolvency,  CJUE a analizat in Hotărârea din  16 februarie 2023 aplicarea Directivei 2008/94/CE,  Articolul 9 (1), in situația întreprinderii cu sediul într‑un stat membru și care își oferă serviciile în alt stat membru si a lucrătorului salariat care are reședința în acest alt stat membru, ce desfășoară activitate desfășurată în statul membru în care se află sediul angajatorului său și, o săptămână din două, în statul membru de reședință. În esență instanța europeană a stabilit că, în situațiile transfrontaliere, în care lucrătorul lucrează în mod egal în două state membre, instituția de garantare responsabilă este cea din statul membru în care angajatorul are prezența sa durabilă.

 

 

4.2. Labirintul birocratic transfrontalier: Cum deblocăm banii din Fondul de Garantare în caz de conflict între legile naționale.

 

Statele membre UE înființează fonduri de garantare care prevăd un nivel minim de plată pentru creanțele angajaților. Statele membre pot stabili un nivel de garantare mai mare decât, dar nu mai mic decât, minimul impus la nivel european. Astfel, atâta timp cât fondul lor de garantare plătește cel puțin minimul impus, statele membre își pot personaliza regimul de insolvență în funcție de alegerile lor de politică națională si pot alege să aibă alte reguli de prioritate a creanțelor în procedurile de insolvență.

În context transfrontalier, o companie cu sediul într-un stat care nu acordă prioritate angajează cetățeni ai unui stat care acordă prioritate. În această situație, angajații dintr-un stat „A” care acordă prioritate primesc un tratament diferențiat în funcție de locul în care își are sediul angajatorul. Un angajat al unei companii naționale va primi plata din fondul de garantare, precum și prioritatea în procedura de insolvență, în timp ce un angajat aflat într-o situație identică, care lucrează pentru o companie cu sediul central într-un stat „B” care nu acordă prioritate, ar primi plata din fondul de garantare, dar nu ar primi prioritate în insolvență.

În cazurile în care activele debitorului situate în statul membru „A” care acordă prioritate sunt suficiente pentru a satisface creanțele angajaților, diferența de legislație aplicabilă nu afectează recuperarea creanțelor acestora. Acesta este cazul în situațiile în care debitorul are active suficiente pentru a satisface creditorii garantați și există cel puțin o sumă rămasă pentru creditorii negarantați. Atunci când creditorii negarantați nu sunt plătiți integral, diferențele între legislațiile aplicabile în cele două state pot duce la rezultate extrem de diferite pentru angajații aceleiași întreprinderi, cu situații identice aflați în state membre diferite.

În ceea ce privește raportul dintre reglementările cuprinse în Regulamentul (UE) 2015/848 si cele ale Directivei 2008/94/CE, articolul 13 din Regulament, analizat anterior, nu se referă la garantarea de către instituțiile naționale a creanțelor restante ale lucrătorilor împotriva angajatorilor insolvenți, prevăzută Directiva 2008/94/CE.

 

Fondul de garantare este o modalitate importantă de exprimare a alegerilor de politică națională în regimul de insolvență la nivelul UE. Regulamentul (UE) 2015/848 și Fondul de garantare operează în unele cazuri pentru a crește protecția angajaților atunci când firmele devin insolvente. Cu toate acestea, anumite elemente ale regimurilor naționale de insolvență ale statelor membre UE, atunci când sunt coroborate cu prevederile Regulamentului privind alegerea legii aplicabile, pot duce la un tratament diferențiat al angajaților companiilor cu sedii în străinătate în comparație cu angajații firmelor naționale.

Așa cum s-a menționat mai sus, piatra de temelie a întregului Regulament este lex fori, Prin urmare, legea care guvernează distribuirea activelor debitorului, în majoritatea situațiilor și în ceea ce privește majoritatea creanțelor, va fi cea a statului care administrează procedura principală de insolvență, inclusiv în ceea ce privește distribuirea extrem de diferită a creanțelor pentru angajații din jurisdicțiile non-principale. Atunci când insolvențele transfrontaliere reunesc două corpuri de legi separate, fiecare autoritar în domeniul său și fiecare cu abordări fundamental diferite pentru protejarea angajaților în timpul procesului de insolvență, consecința neintenționată este că angajații nu beneficiază de aceleași protecții ca și angajații aflați în situații similare ai firmelor naționale. Pentru angajații care trec de la o procedură de insolvență cu regim prioritar la o procedură de insolvență cu regim de garanție, depunerea soldului creanțelor lor în cadrul procedurii de garanție poate fi aproape inutilă în virtutea regulii pari passu și a lipsei de prioritate acordată în cadrul acestor proceduri.

Din legislația existentă în materia fondurilor de garantare vs. insolvență transfrontalieră pare că angajatul aflat într-un alt stat membru UE trebuie să decidă dacă depune o declarație de creanță în cadrul procedurii principale de insolvență, suportă rigorile si cheltuielile necesare pentru participarea la această procedură, sau acceptă doar minimul garantat de fondul de garantare. Este foarte posibil ca mai mulți angajați să hotărască că este mai bine să accepte ceea ce pot primi prin fondul de garantare decât să suporte cheltuielile suplimentare pentru a-si exercita drepturile în instanțe străine.

O altă problemă importantă este extinderea noțiunii de „insolvență” pentru garantare. CJUE a clarificat că, pentru activarea fondurilor de garantare, nu este necesară o procedură de lichidare totală. Este suficientă constatarea juridică a imposibilității de plată a angajatorului. În contextul Directivei (UE) 2019/1023 privind restructurarea preventivă, argumentul juridic se mută spre protecția timpurie, prevenind situația în care restructurarea este folosită pentru a „dilua” creanțele salariale înainte de o insolvență formală. Se pare însă, că aplicarea Directivei 2008/94/CE în materia procedurilor de restructurare preventivă reglementate de Regulamentul (UE) 2015/848 sau propuse de Directiva (UE) 2019/1023 este departe de a fi o problemă rezolvată, respectiv o certitudine pentru instanțe. Tocmai de aceea, în Cauza C-371/25, a fost formulată Cerere de decizie preliminară de Sundsvalls tingsrätt (Suedia) la 4 iunie 2025, prin care s-a solicitat instanței europene să precizeze dacă un angajator se află în stare de insolvență în sensul art. 1 și art. 2(1) din Directiva 2008/94/CE atunci când se află într-o procedura de restructurare care nu este prevăzută în Anexa A la Regulamentul nr. 848/2015; dacă un lucrător salariat al acestui angajator se poate prevala de dreptul la garanția salarială și își poate întemeia creanța salarială restantă în mod direct pe dispozițiile acestei directive. Așteptăm cu interes decizia în această cauză.

 

 

5.     Observații finale: Între hățișul birocratic și protecția reală a angajatului in insolvența transfrontalieră

 

Eficacitatea protecției salariaților în contextul falimentului internațional nu depinde doar de litera legii, ci de o strategie activă de valorificare a drepturilor. Analiza coroborată a Regulamentului (UE) 2015/848 și a legislației naționale conduce către trei piloni esențiali pentru salvgardarea creanțelor salariale:

 

Vigilența asupra „centrului intereselor principale” (COMI)

Salariatul român trebuie să depășească bariera locației geografice unde își desfășoară activitatea. Este imperativă monitorizarea sediului principal al angajatorului, deoarece procedura principală de insolvență deschisă în acel stat membru exercită o „forță de atracție” asupra tuturor activelor. Lipsa de vigilență poate duce la externalizarea activelor din România care vor deveni insuficiente pentru acoperirea pasivului salarial local.

 

Accesul transfrontalier la justiție

Studiul subliniază necesitatea unei schimbări de paradigmă: angajatul, susținut de organisme colective sau practicieni în insolvență, trebuie să devină un actor proactiv în procedurile străine. Depunerea declarației de creanță în alte state membre nu este doar un drept, ci o necesitate juridică pentru a evita excluderea de la distribuirea fondurilor rezultate din lichidarea universală a patrimoniului angajatorului.

Procedura secundară ca mecanism de reziliență și „anti-forum shopping”

Deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în România rămâne cel mai eficient instrument de protecție teritorială. Aceasta îndeplinește un dublu rol: garantează aplicarea lex fori concursus (legea română), care oferă adesea un regim de prioritate mai favorabil salariaților și descurajează fenomenul de „forum shopping” (turism judiciar), prin care angajatorii caută jurisdicții cu standarde de protecție socială reduse, asigurând astfel că drepturile dobândite prin munca prestată pe teritoriul României rămân intacte.

 

În concluzie, securitatea juridică a angajatului în spațiul comunitar depinde de o utilizare strategică a hărții judiciare europene, transformând procedurile secundare dintr-o excepție tehnică într-un scut real in procedura insolvenței transfrontaliere.