Jurisprudență și articole

Jurisprudență națională

În cauza înregistrată în anul 2019 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, s-a formulat o cerere de recunoaștere în România a unei proceduri de insolvență, ca procedură principală, pentru o societate cu sediul social în Elveția.

Cererea a fost respinsă prin sentința civilă pronunțată la 01.10.2019 de Tribunalul București, Secția a VII a civilă, definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel București, Secția a V a Civilă la data de 21.05.2020, reținându-se în esență de către instanțe inexistența unui cadru legal de reglementare între România și Elveția, instanțele apreciind că nu este îndeplinită condiția expresă a reciprocității astfel cum este prevăzută de art. 289 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2014.

Aspectul analizat de instanțe a vizat interpretarea legii naționale, art. 289 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, privind condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru recunoașterea unei proceduri de insolvență străine, in special existența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Speța este relevantă prin analiza conceptului “reciprocitate de fapt” ca temei al recunoașterii unei proceduri de insolvență străine atunci când reciprocitatea efectelor străine nu a fost recunoscută ori stabilită prin lege, alte tratate, convenții sau orice altă formă de acord internațional, bi- sau multilateral, la care România este parte.

Prin sentința civilă nr. 3516 din 6 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, instanța a reținut că sunt admisibile cererile formulate de creditorii români de deschidere a procedurii secundare de insolvență a debitoarei cu COMI în Italia și un sediu în România, având deschisă o procedură de restructurare în Italia, cereri întemeiate pe dispozițiile art. 3 din Regulamentul (UE) 2015/848.

Pentru soluționarea excepției inadmisibilității cererilor de deschidere a procedurii secundare de insolvență a fost necesar a se analiza dacă procedura de restructurare „concordato preventivo” ce se derula în fața instanței italiene era o procedură de insolvență, respectiv o procedură principală de insolvență care să permită deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în România în temeiul art. 3 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2015/848. Un alt aspect de analiză a fost acela dacă debitoarea care a deschis o sucursală în București are în România un sediu, în sensul art. 2 pct. 10 din Regulamentul european.

26 Years of Experience In Legal Services

În cauza înregistrată în anul 2019 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, s-a formulat o cerere de recunoaștere în România a unei proceduri de insolvență, ca procedură principală, pentru o societate cu sediul social în Federația Rusă. Cererea a fost respinsă prin sentința civilă pronunțată la 14.03.2019 de Tribunalul București, Secția a VII a civilă. Apelul declarat a fost admis de către Curtea de Apel București, Secția a V a Civilă prin decizia civilă pronunțată la data de 17.12.2020, dispunându-se recunoașterea, pe teritoriul României, a procedurii de insolvență a societăți cu sediul în Federația Rusă, potrivit unei hotărâri definitive pronunțată de o Curte de Arbitraj de Stat.

Speța este deosebit de interesantă prin analiza următoarelor probleme juridice.

· Modul de aplicare a prevederilor art. 274 alin.1 lit. a din legea 85/2014 privind asistența în România solicitată de un reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvență.

· Dovada dreptului străin.

· Stabilirea existența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și Federația Rusă în temeiul unui Tratat bilateral din anul 1958.

· Scopul declarat și urmărit de solicitant prin formularea cererii de asistență juridică.

· Definirea și evoluția interpretării noțiunii „ în materie civilă” în perioada 1958-2020.

· Calificarea instanțelor de arbitraj din Federația Rusă ca parte din sistemul judiciar și a hotărârilor arbitrale rusești ca hotărâri judecătorești.

În cauza aflată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj a fost formulată o cerere de recuperare a unei creanțe de către o societate aflată în procedură principală de insolvență în Franța și în procedură secundară de insolvență în Italia, prin reprezentantul desemnat în procedura secundară.

Prin sentința civilă nr. 732 din 25 aprilie 2018 Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru societatea aflată în insolvență și s-a anulat cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. S-a reținut în esență, față de prevederile art. 3 alin. (2) și art. 27 teza finală din Regulamentul CE nr. 1346/2000 că urmărirea creanței este de competența procedurii principale de insolvență, deschisă în Franța, astfel că doar practicianul în insolvență desemnat în această procedură avea dreptul de a reprezenta debitoarea și de a mandata formularea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 577 din 5 noiembrie 2018 Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta cu aceeași motivare.

Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția a doua civilă, prin decizia nr. 1178/2020, a admis recursul declarat de reclamantă, a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel. Instanța de recurs a constatat încălcarea prevederilor art. 16 alin (1) și art. 25 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1346/2000, reținând că cele două instanțe au ignorat hotărârea prin care judecătorul sindic din procedura secundară de insolvență (Italia) a autorizat administratorul judiciar numit în cadrul acestei proceduri să formuleze o acțiune legală în vederea recuperării creanțelor datorate de pârâtă. Cum hotărârea instanței italiene nu a fost desființată, nu poate fi cenzurată indirect de instanța română învestită, fiind recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce îşi produce efectele în statul de deschidere, fără alte formalități.

Problema pusă în dezbatere vizează recunoașterea hotărârilor în materia insolvenței potrivit Regulamentului CE nr. 1346/2000, actualul Regulament (UE) nr. 848/2015, interpretare, limite.

În cauza înregistrată în anul 2021 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII a civilă, s-a formulat o cerere de emitere a certificatului european care să ateste caracterul executoriu unei hotărâri pronunțată de judecătorul sindic. Prin încheierea din 20.05.2021 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost admisă cererea, instanța constatând aplicabilitatea art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015 raportat la art. 39-44 si articolele 47-57 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015 referitor la Recunoașterea și caracterul executoriu al altor hotărâri, stabilește că hotărârile cu privire la deschiderea și închiderea unei proceduri de insolvență pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de deschidere a procedurii este recunoscută în temeiul articolului 19, concordatele, hotărârile care decurg în mod direct din procedura de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost pronunțate de o altă instanță, hotărârile referitoare la măsurile de conservare, sunt recunoscute fără îndeplinirea niciunei alte formalități. Aceste hotărâri sunt executate în conformitate cu articolele 39-44 și articolele 47-57 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, privind eliberarea certificatului care atestă că hotărârea este executorie.

Speța este relevantă prin analiza reglementărilor europene aplicabile în materie și prin privind calificarea acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanei vinovate de starea de insolvență ca o acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență, care are o strânsă legătură cu aceasta, în condițiile în care la nivel național și internațional s-au exprimat opinii divergente.

Prin Încheierea pronunțată la data de 07.03.2023, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea deschidere a procedurii secundare de faliment a unei societăți cu sediul principal (COMI) într-un stat membru UE și sucursală (establishment-sediu) în România, cerere formulată de lichidatorii judiciari desemnați pentru societate în procedura deschisă în statul în care societatea are COMI. Au fost calificate cererile creditorilor români de deschidere a procedurii principale de insolvență, respectiv a procedurii secundare de insolvență, împotriva societății cu sediul în alt stat membru și împotriva sucursalei din România ca și declarații de creanță. Printre argumentele reținute de instanță au fost și aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3), art. 19, art. 20, art. 34, art. 35 şi art. 37 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență.

Speța este deosebit de importantă pentru că demonstrează cum se pot evita admiterea excepției lipsei capacității de folosință a debitoarei, respectiv admiterea excepției inadmisibilității acțiunii de deschidere a procedurii secundare/teritoriale de insolvență formulată de creditorii români în contradictoriu cu societatea debitoare prin sucursală.

Soluție propusă de autorul comentariilor. Cererea se formulează de către creditorii români în contradictoriu cu societatea cu sediul principal în statul membru UE unde aceasta are COMI. Se citează societatea la sediul principal din statul membru UE, prin practicienii desemnați în procedura principală de insolvență, dacă s-a deschis o astfel de procedură, și la sediul sucursalei din România. Se solicită judecătorului sindic român să facă aplicarea prevederilor art.38 alin 1 din Regulamentul 848/2015, potrivit cu care „o instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență notifică acest lucru de îndată practicianului în insolvență sau debitorului în posesie din procedura principală de insolvență și îi oferă posibilitatea de a fi audiat cu privire la cerere”.

În cauza înregistrată în anul 2018 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, s-a formulat o cerere de recunoaștere în România a unei proceduri de faliment, ca procedură principală, pentru o societate de asigurare cu sediul social într-un stat nemembru UE (Noua Zeelandă), parte dintr-un grup de societăți cu sucursale deschise în România. Scopul declarat de practicianul desemnat în procedura din Noua Zeelandă a fost de a obține ulterior suspendarea acțiunilor în pretenții formulate de creditorii români împotriva debitoarelor-sucursale, aflate pe rolul instanțelor de drept comun în România.

Cererea a fost respinsă prin sentința civilă pronunțată la 25.05.2018 de Tribunalul București, Secția a VII a civilă, definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel București la data de 15.11.2018, reținându-se în esență de către instanțe inaplicabilitatea procedurii recunoașterii prevăzute de art. 287 -289 din Legea nr. 85/2014, prin raportare la domeniul de aplicare reglementat art. 274 alin. 2.

Aspectul analizat de instanțe a vizat interpretarea legii naționale, art. 274 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a adoptat regimul juridic diferit al societăților de asigurare din statele membre UE și din statele nemembre din perspectiva recunoașterii procedurilor străine. Judecătorii au constatat, printre alte aspecte, că intenția legiuitorului a fost aceea de a exclude societățile de asigurare de la aplicarea regulilor generale privind recunoașterea procedurilor de insolvență derulate în state terțe.

Prin cererea de recunoaștere a hotărârilor străine (exequator) din 29.12.2022 petenta-creditoare a solicitat recunoașterea creanței sale, declarată și acceptată în dosarul de insolvență din Germania privind patrimoniul debitoarei - persoană fizică, reprezentând contravaloarea unor servicii dentare prestate în Germania în favoarea debitoarei.

Tribunalul Sibiu, prin sentința pronunțată la 13.06.2022, a respins cererea de recunoaștere a înscrisului dovedind valorificarea creanței creditorului în procedura de insolvență a persoanei fizice desfășurată în Germania împotriva pârâtei. S-a reținut că debitoarea este supusă procedurii insolvenței în Germania, în cadrul căreia creditoarea a fost înscrisă cu un drept de creanță. Înscrisul prezentat de creditoare are doar valoarea unui certificat de grefă care atestă înscrierea sa în tabelul de creanțe, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele art. 19 si art. 20 și nu sunt aplicabile prevederile art. 32 din Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia pronunțată la data de 05.10.2023, a respins ca nefondat apelul declarat de petenta-creditoare.

Curtea de apel a constatat că înscrisul care atestă, în procedura de insolvență din Germania, recunoașterea creanței și înscrierea creditoarei în tabelul de creanțe cu suma solicitată, nu reprezintă o hotărâre judecătorească, în sensul avut în vedere de art. 19 alin. 1, art. 20 și art. 32 alin. 2 din Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență. De asemenea, din cuprinsul art. 201 din Codul Insolvenței german, invocat de creditoare, rezultă că creditorilor le este permisă executarea silită individuală doar după încetarea procedurii de insolvență. Creditoarea nu a făcut dovada încetării procedurii insolvenței, ci doar a suspendării acestei proceduri la data de 28.11.2019, suspendare care produce alte efecte juridice în ce privește extrasul din tabelul creditorilor prezentat spre recunoaștere. Raportat la împrejurarea că înscrisul nu îndeplinește condiția de fi o hotărâre judecătorească, Curtea a apreciat că nu este necesară verificarea comunicării înscrisului către debitoare, a contestării acestuia, a participării debitoarei la judecarea procedurii de insolvență în fața instanței germane.

Prin sentința civilă din 20.01.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, Tribunalul București a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință şi de exercițiu invocată de debitor-sucursală, a admis cererea creditorului formulată în temeiul art. 3 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență, raportat la art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, a deschis procedura secundară generală a insolvenței debitorului.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a debitorului-sucursală, a constatat că Regulamentul nr. 848/2015 se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 a societăților și cele ale Codului de procedură civilă, ceea ce face ca excepția invocată să fie inoperantă. Părțile nu au declarat apel în ceea ce privește modul de soluționare a excepției.

Prin decizia pronunțată la 08.07.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI a civilă, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul admiterii contestației debitoarei și respingerii cererii de deschidere a procedurii ca neîntemeiată, instanța reținând, în esență, că debitoarea nu se află în stare de insolvență.

Prin sentința civilă din 22.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, au fost respinse cererile formulate de creditori de deschidere a procedurii secundare/teritoriale de insolvență a unei societăți cu sediul principal în Italia și cu o sucursală înregistrată în România, cereri formulate în contradictoriu cu societatea prin sucursală.

Instanța a reținut aplicabilitatea Regulamentului nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență. S-a stabilit de către judecătorul sindic că, potrivit articolului 3 din Regulament, rezultă existența posibilității deschiderii unei proceduri de insolvență pe teritoriul României în condițiile alineatului 2, însă aceasta se formulează împotriva societății mamă, în calitate de titular al patrimoniului de pe teritoriul statului membru.

Prin sentința civilă din 28.06.2019 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost admisă excepția de necompetență a instanțelor române invocată de debitor, a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii secundare de insolvență formulată de creditor ca nefiind de competența instanțelor române.

Instanța a constatat că debitorul nu deține un sediu pe teritoriul României, astfel cum acesta este definit de art. 2 pct. 10 din Regulamentul (UE) 2015/848, condiție necesară pentru a putea fi deschisă o procedură secundară (teritorială) de insolvență pe teritoriul unui alt stat membru decât cel unde se situează centrul de interese principale al debitorului. S-a stabilit că deținerea unui imobil în România nu are semnificația îndeplinirii condiției de admisibilitate a cererii de deschidere a unei proceduri secundare, constând în existența pe teritoriul României a unei activități economice care presupune mijloace umane și fixe, având în vedere că debitorul nu a înființat un sediu secundar, punct de lucru, sucursală etc. pe teritoriul României și nu are nici un angajat care să acționeze pe teritoriul României.

Prin sentința civilă din 25.05.2023 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București a fost admisă excepția de necompetență a instanțelor române, a fost respinsă acțiunea având ca obiect rezoluțiune contract de vânzare bun mobil formulată de creditorul român în contradictoriu cu debitorul având COMI în Austria, ca nefiind de competența instanțelor române. Debitorul prin practicianul în insolvență desemnat în procedura principală a precizat că creanța creditorului român a fost deja recunoscută în procedura principală din Austria, acesta urmând a participa la distribuire sumelor obținute în procedură. Efectuând verificări din oficiu, potrivit prevederilor art. 4 din Regulamentul nr. 848/2015, instanța a constatat, în esență, că este în derulare procedura principală de insolvență debitorului în Austria, în condițiile art. 3 alin 1 din Regulamentul (UE) 848/2015, unde acesta are sediul principal, iar legea aplicabilă este legea austriacă.

Cauza este relevantă pentru a demonstra caracterul universal al efectelor procedurii principale de insolvență din alt stat membru UE, câtă vreme nu s-a deschis o procedură secundară de insolvență în România. Dispozițiile judecătorului străin sunt recunoscute fără nici o formalitate (art.19 alin 1 din Regulament), legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență (art. 7 alin 1 din Regulament), iar practicianul desemnat în procedura principală poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legislația statului de deschidere a procedurii (art. 21).

Prin sentința pronunțată la 05.10.2020 Judecătoria Sectorului 1 București – Secția a II-a Civilă a admis acțiunea în pretenții formulată de creditorul român împotriva sucursalei din România a unei societăți cu COMI în Italia. Prin decizia din 02.11.2021 pronunțată Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat. Prin decizia din 05.09.2022 Curtea de Apel București, Secția a VI a civilă, a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

Instanțele au reținut în esență că judecătorul din Italia a admis cererea de deschidere a procedurii concordatului preventiv pentru debitor, acestuia fiindu-i interzis dreptul de a face plăți pentru creanțe anterioare. Au observat că pârâta - sucursală și-a asumat obligații în relația cu reclamanta, în nume propriu, iar nu ca mandatar al societății-mamă, serviciile invocate a fi prestate de reclamantă vizând în mod direct activitatea acestui dezmembrământ, iar deschiderea unei proceduri de insolvență principale împotriva societății mamă nu are niciun efect asupra cererii în pretenții îndreptate împotriva sucursalei, societatea-mamă neavând calitatea de debitoare. Au fost reținute, de asemenea, prevederile art.19 alin.1 teza I şi art.32 alin.1 teza I din Regulamentul (UE) nr. 848/2015, potrivit cu care orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere, iar hotărârile privitoare la deschiderea și închiderea unei proceduri de insolvență pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de deschidere a procedurii este recunoscută în temeiul articolului 19, precum şi concordatele aprobate de o atare instanță sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea niciunei alte formalități. Textele legale au fost interpretate în sensul că hotărârea de deschidere a unei proceduri de concordat preventiv își produce efectele în statul de deschidere, iar pentru ca deschiderea procedurii de concordat preventiv să producă efecte şi asupra activelor debitorului aflat pe teritoriul unui alt stat membru se impune deschiderea unei proceduri secundare de insolvență. S-a reținut că procedura de deschidere a concordatului preventiv a societății mamă, deși recunoscută în celelalte state membre, nu produce efecte în cu privire la sucursala înființată pe teritoriul României.

Hotărârea este deosebit de interesantă pentru că deschide discuții asupra unor probleme esențiale vizând aplicarea și interpretarea la nivel european a prevederilor art. 3 alin 1,2, și 3, art. 4, art. 7, art. 19 și art. 20 alin 1 și 2 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015. Ce înseamnă caracterul universal al procedurii principale de insolvență și care sunt efectele pe care le poate produce în alt stat membru? Care este natura juridică a sucursalei înregistrată în România și care sunt consecințele operațiunilor comerciale desfășurate de aceasta asupra patrimoniului societății cu COMI în alt stat membru? Cine răspunde pentru aceste operațiuni? Este obligatorie deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în scopul determinat de instanțe în aceste hotărâri?

Prin decizia nr. 6 din 15.05.2023, obligatorie, ÎCCJ a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situația în care titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ.

Procedura de insolvență este o procedură concursuală de executare silită cu caracter special. Statuările cuprinse în decizie sunt relevante pentru condițiile deschiderii procedurii secundare de insolvență în cazul sucursalelor înregistrate în România, astfel cum sunt reglementate de Regulamentul (UE) nr. 848/2015, cu atât mai mult cu cât jurisprudența recentă a instanțelor naționale este contradictorie.

S-a stabilit de către instanța supremă că, atunci când titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare. În conformitate cu norma art. 227 alin. (2) din Codul civil, o persoană juridică poate avea și sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru, a căror dovadă se face cu înscrierile în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. Sediul principal al persoanei juridice reprezintă atributul de identificare ce conferă acesteia apartenență teritorială. Persoana juridică are însă facultatea de a-și stabili şi sedii secundare [art. 227 alin. (2) din Codul civil], ca o consecință a organizării acesteia ori ca o opțiune de structurare teritorială a persoanei juridice. Astfel, în cazul în care persoana juridică își organizează dezmembrăminte fără personalitate juridică, cum ar fi sucursale, reprezentanțe teritoriale, puncte de lucru sau alte asemenea entități fără personalitate juridică, pentru care sunt asigurate sedii secundare şi ori de câte ori în titlul executoriu se regăsesc astfel de structuri ale persoanei juridice, în mod singular ori alături de persoana juridică de bază, ca titulari ai obligațiilor ce se cer aduse la îndeplinire pe cale silită, trebuie admis că, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de executare poate fi și judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică. Aceasta întrucât, în considerarea prevederilor art. 227 alin. (2) din Codul civil, sediile sucursalelor, reprezentanțelor teritoriale ori punctelor de lucru sunt sedii (secundare) ale persoanei juridice înseși, ce corespund noțiunii de „sediu al debitorului”.

Prin sentința civilă pronunțată la 04.09.2020 Tribunalul Ilfov a respins cererea formulată de petentă prin lichidator judiciar, având ca obiect cererea de recunoaștere a procedurii principale de insolvență deschisă în Italia și de încuviințare a valorificării bunurilor debitoarei aflate pe teritoriul României. S-a reținut în motivare că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 287 alin. 2 din legea nr. 85/2014 raportat la Ordonanța Guvernului nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supra legalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.

Prin decizia civila din 26.03.2021 Curtea de Apel București, Secția a V a Civila, s-a anulat sentința atacată și, în rejudecare, s-a dispus recunoașterea procedurii de insolvență deschisa de Tribunalul Como - Secția Falimente, a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere. S-a reținut de către instanța de apel sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 287 din Legea nr. 85/2014, în ceea ce privește cererea de recunoaștere a hotărârii instanței italiene, cel de-al doilea capăt de cerere urmând a fi soluționat in raport cu prevederile art. 293 alin 2 din legea 85/2014.

În rejudecare, Tribunalul Ilfov, prin Încheierea din 26.08.2021 a admis cererea, a încuviințat valorificarea bunurilor debitorului aflate pe teritoriul României, în temeiul art. 293 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 a desemnat pe practicianul de insolvență....responsabil cu administrarea și valorificarea tuturor bunurilor debitorului situate în România.

Speța este deosebit de interesantă pentru că deschide discuții asupra legii aplicabile recunoașterii procedurii străine și cererii de asistență formulată de reprezentantul desemnat în procedura deschisă în alt stat membru al Uniunii Europene, precum și asupra caracterului universal al procedurii principale de insolvență. Ca teme de reflexie, voi prezenta pe scurt reglementările relevante.

Legea nr. 85/2014, Titlul III, Insolvența transfrontalieră, preia, într-o formă îmbunătățită, dispozițiile Legii nr. 637/2002 aplicabile relațiilor juridice cu state din afara Uniunii Europene. Legea nr. 637/2002, în Titlul I, Raporturile cu state străine, în general, a adaptat prevederile Legii Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră(2009). Principiile generale ale Legii Model UNCITRAL, incluse inițial în Legea nr. 637/2002, au fost preluate ulterior în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, precum și în Legea nr. 85/2014, aplicabilă în prezent. În ceea ce privește domeniul de aplicare, în Capitolul II Raporturile cu statele terțe (art. 274 – 304) sunt relevante prevederile art.274 (3) “Prevederile prezentului capitol nu sunt aplicabile nici raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței care cad sub incidența Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1.346/2000” (actual Regulamentul nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență).

În relația cu statele membre ale Uniunii Europene, Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență cuprinde următoarele reglementări. Articolul 19(1) “Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere.” Articolul 20(1) “Hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepția cazului unei dispoziții contrare în prezentul regulament și atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nici o procedură de tipul celei menționate la articolul 3 alineatul (2).” Articolul 21(1) “Practicianul în insolvență desemnat de o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legislația statului de deschidere a procedurii, atât timp cât nu a fost deschisă o altă procedură de insolvență și nu a fost adoptată o măsură de conservare contrară, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență în statul respectiv.” Articolul 22(1)”Desemnarea practicianului în insolvență este dovedită printr-o copie certificată a originalului hotărârii de desemnare sau printr-un alt act doveditor eliberat de instanța competentă.”

Prin Încheierea din 09 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Constanța – Secția a II-a Civilă s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, argumentată pe necompetenta instanțelor române de a soluționa acțiunea în pretenții formulată împotriva unei persoane juridice cu sediul principal în Federația Rusă, în temeiul art.292 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, a fost suspendată judecata acțiunii până la soluționarea dosarului de insolvență aflat pe rolul Curții de Arbitraj de Stat din Federația Rusă.

Reclamanta, creditor cu sediul in UK, a declarat recurs împotriva încheierii, cu argumentul că are calitatea de creditor garantat, beneficiind de o cauza de preferinţa, fiind aplicabile prevederile art. 292 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care “La solicitarea unui creditor titular al unei creanţe care beneficiază de o cauză de preferinţă, în condiţiile prezentei legi, instanţa va putea ridica suspendarea prevăzută la alin. (D, în condiţiile prevăzute de Legea română”.

Recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 09.07.2021 a fost respins ca nefondat la 22.04.2022 de Curtea de Apel Constanța, Secția a II a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Instanțele au reținut, în esență, că suspendarea judecății acțiunii în pretenții se fundamentează pe prevederile art. 292 alin 1 din Legea nr 85/2014, ca efect al recunoașterii pe teritoriul României a procedurii străine de insolvență deschisă față de pârâtă, dispusă prin hotărâre pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a V-a civilă.

S-a constatat că dispozițiile art. 292 alin 1 din Legea nr 85/2014, potrivit cu care „de la data recunoașterii procedurii străine principale este împiedicată pornirea următoarelor cereri și acțiuni, judiciare sau extrajudiciare, iar dacă acestea sunt deja pornite, ele se suspendă de drept: a) cererile sau acțiunile cu caracter individual, vizând bunuri, drepturi și obligații ale debitorului”, au fost corect aplicate, întrucât art. 292 alin 2 din Legea nr 85/2014, nu reglementează o situație de excepție de la regula consacrată prin art. 292 alin 1, ci prevede o procedură ulterioară pronunțării unei hotărâri de suspendare a judecății, în cadrul căreia se poate solicita ridicarea suspendării de către un creditor ce beneficiază de o cauză de preferință, respectiv de un privilegiu, o ipotecă sau gaj.

Observație

Art. 292 alin 1 și 2 din Legea nr 85/2014 transpun în legislația românească prevederile art. 20 din Legea Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997).

Prin sentința civilă din 06.11.2020 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost respinsă cererea formulată de creditorul bugetar român de deschidere a procedurii de insolvență a unei societăți cu sediul principal în Germania.

Instanța a reținut aplicabilitatea Regulamentului nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență. S-a stabilit de către judecătorul sindic că, potrivit articolului 3 din Regulament rezultă existența posibilității deschiderii unei proceduri de insolvență pe teritoriul României în condițiile alineatului 2, care se formulează împotriva societății mamă, în calitate de titulară a patrimoniului de pe teritoriul statului membru. Instanța a reținut că pe teritoriul României debitoarea nu are înregistrat vreun sediu sau punct de lucru, astfel încât cererea este formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Prin sentința civilă pronunțată la 14.04.2022 de Tribunalul Ilfov a fost admisă excepția inadmisibilității, a fost respinsă acțiunea formulată de societatea cu COMI în România, aflată în procedură de insolvență, prin administrator judiciar, având ca obiect acțiune în anulare operațiuni frauduloase, întemeiată pe prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014, ca inadmisibilă. Instanța a reținut că contractual a cărui anulare se solicită este parte dintr-un acord de asociere în participațiune supus legii italiene, iar competența jurisdicțională de soluționare a cererii revine Tribunalului din Italia, potrivit acordului părților, potrivit prevederilor art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 593/2008.

Prin decizia pronunțată la data de 28.10.2022, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința primei instanțe, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de apel a constatat că convențiile nu pot fi privite ca un tot indisolubil care să conducă la imposibilitatea analizei separate, de către jurisdicții diferite în ceea ce privește, spre exemplu, motivele de nulitate sau de neexecutare, conform legii aplicabile fiecăruia, cererea nefiind inadmisibilă. Cât timp ceea ce s-a suspus judecății este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă simplificată, nu sunt aplicabile nici excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 16 din Regulamentul nr. 848/2015. Aceasta pentru că nu se solicită anularea acordului de asociere în participațiune, contractului nefiindu-i aplicabilă legea italiană, nefiind suspus jurisdicției italiene.

Speța deschide discuții asupra raportului dintre art. 12 (domeniul legii aplicabile) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), ce reglementează, la nivelul Uniunii Europene, un eventual conflict de legi intervenit în legătură cu obligațiile contractuale în materie civilă și comercială, și Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență, în special excepția reglementată de art. 16 (acte prejudiciabile) de la regula prevăzută în art. 7 (legea aplicabilă).

Pe rolul Tribunalului București societatea cu COMI și procedură de insolvență în Federația Rusă, a formulat prin practicianul în insolvență desemnat în procedură străină cerere pentru constatarea intervenirii denunțării unilaterale a unui contrat de depozit de garanție. S-a precizat că potrivit art.274 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2014 Capitolului II este aplicabil, deoarece este solicitată asistență în România de către un reprezentant străin în legătură cu o procedură de insolvență străină, iar potrivit art. 295 din Legea nr.85/2014: „De la data recunoașterii procedurii străine reprezentantul străin are calitate procesuală pentru a formula acțiuni în anularea actelor juridice încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor săi, cu care este împuternicit reprezentantul român, precum şi, după caz, acțiuni în nulitate sau inopozabilitate, în condițiile stabilite de prezenta lege”.

Secția a VI-a civila și Secția a VII a civilă a Tribunalului București si-au declinat reciproc competența, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentința pronunțată la data de 03.12.2021, Curtea de Apel București, Secția a V a civilă, a soluționat conflictul negativ de competență intervenit la nivelul Tribunalului București intre Secția a VI a Civilă, specializată în litigii cu profesioniști, și Secția a VII a Civilă, specializată în soluționarea litigiilor în materie de insolvență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București Secția a VI – a Civilă.

S-a reținut de către instanță că societatea reclamantă, aflată în procedură de insolvență în Federația Rusă, a formulat prin administratorul judiciar desemnat în procedura străină, în temeiul drepturilor conferite de art.295 din Legea nr.85/2014, cerere pentru constatarea denunțării unilaterale a contractului de depozit de garanție încheiat între reclamantă și pârâți. S-a reținut că cererea întemeiată pe dispozițiile art.123 din Legea nr.85/2014, respectiv art. 1276 din Codul civil, nu are legătură cu insolvența reclamantei, nu vizează chestiuni legate de procedura insolvenței, nu este vorba despre nicio cerere de natură să privească administrarea, reorganizarea sau lichidarea bunurilor reclamantei aflată în insolvență, astfel încât nu este de competența judecătorului sindic, față de prevederile art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentința pronunțată la data de 21.12.2022 Tribunalul Iași a admis excepția necompetenței generale a instanței române în ceea ce privește cererea de deschidere a procedurii insolvenței unei societăți cu sediul principal în România, cerere formulată de un creditor cu sediul în Ucraina. S-a reținut de către instanță existența unei convenții arbitrale, potrivit căreia părțile au stabilit convențional că litigiile care se vor ivi în derularea raporturilor comerciale să fie tranșate de către o Curte de Arbitraj Internațional, astfel încât competența de soluționare a cererii de deschidere a procedurii aparține unei instanțe străine.

Prin decizia pronunțată la 08...2023, Curtea de Apel Iași a admis recursul declarat de creditoare, a respins excepția necompetenței generale a instanței române, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a constatat de către instanță că raportul dedus judecății conține un element de extraneitate, prin părțile raportului juridic de naționalitate ucraineană și respectiv naționalitate română, devenind aplicabile dispozițiile de drept internațional privat, dispozițiile cuprinse în Titlul III din Legea nr.85/2014 care este reglementată Insolvența transfrontalieră, art. 273 alin. (1) lit. a) din Legea 85/2014. S-a reținut potrivit art. 279 din Legea 85/2014 că, în cauză își găsesc aplicarea art. 2580 alin. (1) Cod civ. potrivit cărora : statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională, iar potrivit dispozițiilor art. 2581 lit. h) Cod civ. legea statutului organic al persoanei juridice cârmuiește îndeosebi [. . .] dizolvarea și lichidarea persoanei juridice, art. 1.066 Cod proc. Civ., (...) instanțele române sunt competente dacă pârâtul/ are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii, art. 1.072 alin. (1) Cod proc. Civ., stipulează : când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. S-a constatat că legea statutului organic al debitorului persoană juridică este legea română, astfel că cererea dedusă judecății urmează a fi soluționată în conformitate cu legea română, având în vedere că sediul social al debitoarei se află situat pe teritoriul României. Instanța a reținut că convenția de arbitraj inserată în contractul de vânzare încheiat între părți nu poate produce efecte în privința cererii de deschidere a procedurii insolvenței întrucât în materia insolvenței părțile nu au libertatea de a stabili pe cale convențională legea care guvernează procedura insolvenței și nici de a atribui competența de soluționare în favoarea unui anumit organ jurisdicțional, fiind aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) din Legea 85/2014 privind instanța competentă să soluționeze cererile având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței.

Ca o scurtă observație, precizez că Legea nr. 85/2014, Titlul III, Insolvența transfrontalieră, preia, într-o formă îmbunătățită, dispozițiile Legii nr. 637/2002 aplicabile relațiilor juridice cu state din afara Uniunii Europene. Legea nr. 637/2002, în Titlul I, Raporturile cu state străine, în general, a adaptat prevederile Legii Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră(2009). Principiile generale ale Legii Model UNCITRAL, incluse inițial în Legea nr. 637/2002, au fost preluate ulterior în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, precum și în Legea nr. 85/2014, aplicabilă în prezent.

Prin sentința pronunțată la data de 10.02.2021 Tribunalul București, Secția a VII a civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanței române în ceea ce privește cererea de deschidere a procedurii insolvenței unei societăți cu sediul principal în Cipru, cerere formulată de un creditor cu sediul în România, a fost respinsă cererea ca inadmisibilă. S-a reținut de către instanță că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 alin.2 din Regulamentul (UE) nr.848/2015, privind procedurile de insolvență, în condițiile în care debitorul are sediul în Cipru, neavând nici un sediu pe teritoriul României.

Instanța a constatat, de asemenea, că nu pot fi reținute în cauză, dispozițiile art.276 din Legea nr.85/2014, având în vedere că se referă la recunoașterea procedurilor străine și cooperarea cu instanțele străine, însă reclamantul nu a făcut dovada existenței unei proceduri de insolvență străine, deschise împotriva debitorului.

Observația care se impune în legătură cu prevederile art. 276 din Legea nr. 85/2014 invocate în prezenta speță o reprezintă coroborarea lor art.274 (3), potrivit cu care “Prevederile prezentului capitol nu sunt aplicabile nici raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței care cad sub incidența Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1.346/2000” (actual Regulamentul nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență).

Prin sentința pronunțată la 20.06.2018, Tribunalul... a respins cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei întemeiată pe Legea nr. 85/2014, formulată de creditorul român în contradictoriu cu societatea avînd sediul principal în Germania. Instanța a reținut că invocarea dispozițiilor art. 276 nu este corectă întrucât acest text de lege, aflat în Titlul III, Capitolul II al Legii nr. 85/2014 nu este incident în speță. Instanța a constatat că Legea nr.85/2014 este aplicabilă exclusiv debitorilor români și nu celor care au o altă naționalitate, cum este societatea chemată în judecată, în cauză fiind incidentă excepția necompetenței generale a instanțelor din România.

Prin decizia civilă pronunțată la data de 19.09.2019 Curtea de Apel Timișoara, Secția a II a civilă a admis recursul declarat de recurenta creditoare, a casat hotărârea recurată, și, rejudecând, a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor din România, a trimis cauza spre judecare la prima instanţă.

Instanța de apel a reținut că litigiul are elemente de extraneitate, judecătorul fiind chemat, din oficiu, să verifice propria competență, față de prevederile art.4 din Regulamentul CE nr.848/2015, în conformitate cu care o instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență examinează din oficiu dacă are competență în temeiul art.3, chiar și în absența invocării Regulamentului de către părți.

În ceea ce privește excepția de necompetență generală a instanțelor din România s-a constatat că debitoarea intimată este o societate de naţionalitate germană, însă noțiunea de ”sediu”, astfel cum apare definită la pct.10 al art.2 din Regulamentul (UE) nr.848/2015, are o accepțiune mult mai largă decât cea prescrisă de art.276 din Legea nr.85/2014. S-a constatat că debitoarea desfășoară la „sediul permanent" definit art. 8 din Codul fiscal din România activitate economică din anul 2013, ce presupune incontestabil mijloace umane și fixe, în mod netranzitoriu o perioada de mai mult de 3 luni, astfel că aceasta are în România un sediu în sensul art.2 pct.10 din Regulament. În consecință, instanța din România este competentă în conformitate cu art. 3 al.2 din Regulamentul CE nr.848/2017 să deschidă procedura de insolvență, efectele procedurii fiind însă limitate la bunurile situate pe teritoriul României.

Speța este semnificativă prin evaluarea situației de fapt in raport cu criteriile stabilite de pct.10 al art.2 din Regulamentul (UE) nr.848/2015 pentru a stabili existența unui “sediu” (establishment) al debitoarei având în România doar un punct de lucru, un “sediu permanent” în sensul Codului fiscal.

Prin sentința pronunțată la 20.06.2018, Tribunalul Tulcea a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței întemeiată pe Legea nr. 85/2014, formulată de creditorul român în contradictoriu cu societatea având sediul principal într-un alt stat, ca nefondată.

S-au reținut de către instanță prevederile art. 41 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 3 alin 1 și 2, art. 2 pct. 10) Regulamentului (UE) nr. 848/2015. S-a constatat că creditorul nu a răsturnat prezumția conform căreia centrul intereselor principale ale debitorului se află la sediul statutar, iar sucursala din România a societății nu poate fi considerată ,,sediu,, în sensul dat de către regulament, deoarece nu s-a demonstrat că aici se desfășoară, în mod netranzitoriu, o activitate economică care presupune mijloace umane și active. Având în vedere că nu s-a demonstrat că sediul sucursalei din România este cel din care debitoarea își conduce în mod obișnuit interesele, fiind cunoscut de terți în acest mod, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditor ca nefondată.

Speța deschide discuții asupra soluției ce se poate dispune dacă de rețin lipsa sediului principal (COMI) în România, lipsa unui sediu al debitoarei în România în sensul art. 2 pct.10 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015, respectiv dacă lipsa capacității de folosință a debitoarei potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990 permite analiza pe fond a acțiunii creditorului român.

Prin sentința pronunțată la 09.11.2020, Tribunalul... a admis cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenței întemeiată pe Legea nr. 85/2014, formulată de creditorul român în contradictoriu cu societatea având sediul principal în Moldova și o sucursală înregistrată pe teritoriul României.

Prin decizia pronunțată la 10.03.2021 Curtea de Apel Brașov a admis apelurile declarate de creditoare și debitoare, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii formulate de creditoare având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței pârâtei debitoarei- sucursală.

Instanța de apel a reținut, în esență, că cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost introdusă împotriva sucursalei unei societăți care nu are sediul într-o țară aparținând Uniunii Europene, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența Legii nr. 85/2014 în condițiile în care debitoarea nu are folosința drepturilor procesuale, lipsind condiția esențială a existenței unui patrimoniu propriu care să poată fi supus valorificării în procedura colectivă a insolvenței. Din prevederile art. 5 pct. 29 din legea nr. 85/2014, art. 43-44 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, art. 3 alin 1 și 2, art. 34 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015 rezultă că nu există posibilitatea ca împotriva unei sucursale să poată să fie deschisă o astfel de procedură, atât timp cât sucursala este un dezmembrământ al societății mamă, fără personalitate juridică și, mai ales, fără un patrimoniu propriu care să poată fi valorificat în cadrul unei proceduri de insolvență. Astfel, verificarea stării de insolvență a patrimoniului debitoarei se poate face prin raportare la societatea mamă, deoarece aceasta este titulara unui patrimoniu, iar nu sucursala. În cauza de față, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost introdusă împotriva sucursalei unei societăți care nu are sediul într-o țară aparținând Uniunii Europene, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența Legii nr. 85/2014 în condițiile în care debitoarea nu are folosința drepturilor procesuale, lipsind condiția esențială a existenței unui patrimoniu propriu care să poată fi supus valorificării în procedura colectivă a insolvenței.

Speța deschide discuții ample asupra prevederilor de drept internațional privat aplicabile cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență când elementul de extraneitate privește o societate cu sediul principal într-un stat care nu este membru UE. În raport cu ce reglementări de drept internațional se analizează cererea dacă Regulamentul (UE) nr. 848/2015 este inaplicabil? Dacă statul în care se află sediul principal al debitorului nu a adoptat Legea Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997), ce a fost implementată cu modificări în România, sunt consecințe? Faptul că Moldova nu a adoptat Legea Model UNCITRAL poate produce efecte asupra competenței judecătorului român de a soluționa cererea și asupra legii aplicabile? Un alt aspect de analizat este soluția instanței dacă se reține lipsei capacității de folosință a debitoarei potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990, în raport cu jurisprudența recentă a instanțelor naționale.

Prin sentința civila intermediară, Tribunalul București, Secția a VII a civila a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin 1 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii principale de insolventa a debitoarei având centrul intereselor principale în Spania, a respins cererea ca inadmisibilă. A disjuns pentru cererile întemeiate pe dispozițiile art. 3 alin 2 si 3 si art. 3 alin 4 din Regulamentul nr. 848/2015, formarea unui nou dosar având aceleași parți. A respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin 2 si 3 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii secundare de insolvență a debitoarei, față de existența unui sediu(establishment) în România, față de prevederile art. 2 pct. 10 din Regulament. A admis excepția inadmisibilității cererii întemeiata pe dispozițiile art. 3 alin 2 și 3 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii secundare de insolvență a debitoarei. In temeiul art. 131 c.pr.civ., a constatat că revine Tribunalului București, secția a VII a civila, competența materială și teritorială de soluționare a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin 4 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii teritoriale de insolvență a debitoarei. A dispus repunerea pe rol a cauzei disjunsa pentru analiza pe fond a cererilor.

Prin sentința civilă pronunțată la data de 07.03.2019 a fost respinsă cererea creditoarei întemeiata pe dispozițiile art. 3 alin 4 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii teritoriale de insolventa a debitoarei având centrul intereselor principale in si un sediu pe teritoriul României. Instanța a constatat în esență, că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește caracterul cert, lichid, lichid al creanțelor invocate, ori starea de insolvabilitate a debitoarei.

Speța demonstrează amplitudinea relațiilor comerciale în care se poate implica o societate înregistrată într-un alt stat membru UE (unde are centrul intereselor principale - COMI), care desfășoară proiecte și activități în România printr-o sucursală (unde are un sediu - establishment). Dacă societatea respectivă (debitor unic) este parte dintr-un grup de societăți care operează la nivel internațional, crește complexitatea aspectelor de urmărit și analizat.

Pentru a răspunde la întrebarea care ar fi motivele pentru care creditorii români ar solicita deschiderea unei proceduri secundare sau teritoriale de insolvență pentru o societate înmatriculată într-un alt stat membru UE, care are înregistrată în România o sucursală, pot fi avute în vedere următoarele comentarii personale. Având în vedere faptul că doar societatea-mamă are aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii, toate drepturile și obligațiile atribuite sucursalei sunt de fapt ale societății-mamă, orice drept și orice obligație născându-se în patrimoniul societății-mamă. Sucursala constituie o modalitate de extindere a întreprinderii fondatoare, contribuind la realizarea obiectului ei. Sucursala se înființează din inițiativa și cu fondurile societății care ii afectează capitalul necesar și o organizează, spre a desfășura o activitate economică proprie, astfel încât să poată îndeplini și finalitatea de realizare a investiției de capital extern. Societatea citată prin sucursală poate fi declarată în stare de insolvență, având în vedere și statuările cuprinse în Decizia nr. 6 din 15 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția a doua civilă, recurs în interesul legii. Această măsura privește numai bunurile/drepturile aparținând societății aflate în țara în care sucursala este înregistrată. În procedura secundară sau teritorială de insolvență, potrivit Regulamentului 848/2015 se pot lua măsuri de conservare pentru a proteja interesele creditorilor locali, inclusiv pentru a nu deplasa sau înstrăina nici un activ situat in statul membru in care se afla sediul (art.38), se pot comunica reciproc informații privind, de exemplu, depunerea și verificarea declarațiilor de creanță în procedura principală și secundară de insolvență (art.42,43) sau cu privire la existența activelor societății-mamă în tara în care sucursala își are sediul.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a civilă la data de 25.11.2021, reprezentantul unei societăți cu sediul și procedură de insolvență în derulare în Federația Rusă, a formulat în temeiul art. 295 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 123 din aceeași lege cerere de constatare a denunțării unilaterale și încetare a contractului de depozit de garanție încheiat de debitoare în favoarea unui creditor străin, prin care a fost consemnat un depozit de garanție în scopul ridicării sechestrului asigurător instituit asupra navei aparținând debitoarei falite, dispusă ca măsură asiguratorie, la cererea creditorului străin, prin hotărâre din 14.03.2019 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Prin Sentința civilă pronunțată la data de 17.02.2022 Tribunalul București, Secția a VII a civilă a respins ca inadmisibilă cererea formulată.

S-a reținut de către instanță că cererea trebuie analizată în raport cu art. 295 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care „de la data recunoașterii procedurii străine reprezentantul străin are calitate procesuală pentru a formula acțiuni în anularea actelor juridice încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor săi, cu care este împuternicit reprezentantul român, precum și, după caz, acțiuni în nulitate sau inopozabilitate, în condițiile stabilite de prezenta lege.”

Verificând cererea formulată reprezentantul străin al societății în insolvență în condițiile art. 295 alin. 1 din Legea 85/2014, prin raportare la obiectul acțiunii, judecătorul sindic a stabilit că acțiunea nu este permisă de legea română ca acțiune în anularea actelor juridice încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor săi (art. 117 din Legea 85/2014), ca acțiune în nulitate (art. 87 din Legea 85/2014) ori ca acțiune în inopozabilitate (art. 123 alin. 1 și art. 129 din Legea 85/2014), ceea ce impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Observații

Prevederile art. 295 alin 1 din Legea nr. 85/2014, parte din Capitolul II al Titlului III – Insolvența Transfrontalieră, reprezintă transpunerea în legislația națională a art. 23 din Legea Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997) “Acțiuni pentru anularea actelor prejudiciabile creditorilor”.

Scopul articolului 23 MLCBI este de a prevedea ca efect al recunoașterii calitatea reprezentantului străin de a iniția acțiuni în temeiul legislației statului adoptant pentru a anula sau a face ineficiente actele juridice în detrimentul creditorilor. Art. 23 MLCBI se cere a fi interpretat în sens restrâns, în sensul că nu creează niciun drept material cu privire la astfel de acțiuni și nici nu oferă nici o soluție care implică conflicte de legi. MLCB nu abordează dreptul unui reprezentant străin de a introduce o astfel de acțiune în statul adoptant, în conformitate cu legislația statului în care are loc procedura străină. Efectul este acela că reprezentantul străin poate să inițieze astfel de acțiuni, dacă sunt reglementate de legea statului adoptant, cum este România, în cazul analizat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov creditorul român a solicitat la 05.10.2021 deschiderea procedurii secundare de insolvență a unei societăți având în Italia în derulare o procedură principală de faliment, iar în România un sediu și o fabrică de asamblare componente electronice.

Debitoarea, prin practicianul desemnat în procedura principală de insolvență, a solicitat respingerea cererii, cu motivarea că în procedura principală a fost formulat un plan de lichidare a societății, conform căruia a fost demarată o procedură de vânzare publică a afacerii derulată în Italia și a activelor debitoarei din România. La 12.12.2022 instanța italiană a pus în vedere să se prevadă în planul de lichidare angajamentul prevăzut de art. 36 din Regulamentul UE 845/2015, condiție suspensivă prevăzută în oferta irevocabilă de cumpărare primită în procedura principală de faliment.

Prin sentința civilă din 24.05.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii secundare de insolvență.

În esență, cererea a fost analizată prin raportare la art. 34, art. 36, art. 38 alin 2 din Regulamentul UE nr. 2015/848. S-a reținut că practicianul desemnat în procedura principală de faliment și-a asumat un angajament în conformitate cu art. 36 din Regulamentul UE 848/2015, angajamentul a fost aprobat de creditorii români cunoscuți, cu respectarea procedurii reglementate în România. Creditorii din România au fost notificați, iar angajamentul a fost publicat în buletinul procedurilor de insolvență, angajamentul propus a fost votat favorabil de către creditorii locali reprezentând 96,25% din creanțele cu drept de vot. Instanța a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii secundare de insolvență a debitoarei, în condițiile în care angajamentul asumat de practicianul din procedura principală de faliment protejează în mod corespunzător interesele generale ale creditorilor români.

Observații

Inovația cuprinsă în art. 36 din Regulamentul UE nr. 2015/848, numită în doctrină "procedură secundară sintetică", permite practicianului din procedura principală de insolvență să își asume un angajament obligatoriu din punct de vedere juridic față de un grup de creditori care, dacă este acceptat de aceștia, are ca rezultat paralizarea deschiderii procedurii secundare, limitând de fapt jurisdicția unui stat membru printr-un act de autonomie privată.

Prin acest "angajament" se evită astfel deschiderea unei proceduri secundare, cu obstacolele pe care aceasta le-ar putea reprezenta pentru gestionarea "unitară" eficientă a activelor debitorului, protejând în același timp creditorii locali, cărora li se acordă același tratament pe care l-ar fi primit dacă s-ar fi deschis procedura respectivă.

La data de 11.04.2019 a fost promovată de creditorul român executarea silită pentru plata unei sume de bani stabilită prin hotărâre judecătorească împotriva unei societăți cu sediul principal în Italia și o sucursală înregistrată în România, societate având din 17.10.2018 în derulare o procedură principală de restructurare (concordato preventivo) în Italia.

Debitoarea prin sucursală a formulat contestație la executare. Prin sentința civilă nr. 6438/25.10.2019 Judecătoria Sectorului 1 București a respins contestația la executare ca neîntemeiată, reținând, în esență, că procedura principală de insolvență deschisă împotriva societății-mamă din Italia în condițiile art. 3 alin 1 din Regulamentul nr. 848/2015 nu are niciun efect asupra cererii de executare silită îndreptate împotriva sucursalei din România, întrucât societatea mamă nu calitatea de debitoare, iar în România nu a fost deschisă o procedură secundară de insolvență.

Apelul declarat de contestatoarea debitoare a fost admis prin decizia civilă pronunțată la data 16.12.2020 de Tribunalul București, Secția a VI a Civilă, prin care a admis contestația la executare, a anulat încheierea de încuviințare a executării silite și executarea silită însăși, a dispus întoarcerea executării silite prin obligarea intimatei la restituirea către contestatoare a sumei încasate.

Tribunalul București a constatat că de la 05.03.2019 și până la data de 05.08.2019(când a fost declarată deschisă procedura de concordat preventiv propusă de debitoare, Tribunalul Roma, Secția Falimente, în temeiul art. 168 din legea italiană a falimentului, au fost suspendate toate procedurile de executare silită demarate de creditori împotriva debitoarei, inclusiv împotriva sucursalei sale din România, pentru obligațiile de plată având cauză anterioară cererii de deschidere a procedurii de concordat preventiv, deci și pentru plata creanței din speță de față, în aplicarea art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) 848/2015.

Potrivit art. 19 raportat la art. 32 alin (1) din Regulament, concordatul preventiv și hotărârile instanței italiene sunt recunoscute în România automat, fără îndeplinirea niciunei alte formalități, inclusiv în ceea ce privește măsurile de conservare, respectiv suspendarea temporară a acțiunilor de executare introduse de creditori individuali în cazul în care astfel de acțiuni pot afecta negocierile și pot împiedica perspectivele de restructurare a activității economice a debitorului, în acord cu Considerentul 11 din preambulul Regulamentului (UE) 848/2015.

Legea aplicabilă procedurii de insolvență, care guvernează efectele acestei proceduri, inclusiv măsurile de conservare adoptate ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvență și suspendarea temporară a acțiunilor de executare introduse de creditori individuali, este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura de insolvență principală, respectiv legea italiană, potrivit art. 7 alin. (1) din Regulament.

Având în vedere art. 43 alin. 1 și art. 44 din Legea nr. 31/1990, sucursala din România, fiind un „dezmembrământ” al societății, face astfel parte din structura organică a acesteia sau, în alte cuvinte, este „parte componentă” a „organismului” societății. Sucursala acționează întotdeauna numai în virtutea și în limitele mandatului dat în acest sens de societatea mamă, prin organele de conducere, toate actele încheiate, respectiv, faptele săvârșite de către sucursală fiind considerate a fi actele și faptele societății însăși. Așadar, sucursala – prin persoanele desemnate - acționează întotdeauna în calitate de reprezentant al societății mamă neputându-se accepta ideea că aceasta ar face parte din categoria „societăților sau entităților fără personalitate juridică, constituite potrivit legii” la care se referă art. 56 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, sucursala unei societăți nu poate sta în proces în nume propriu și nu are capacitate procesuală de folosință recunoscută în temeiul art. 56 alin. (2) C.proc.civ, ea participând și acționând întotdeauna în calitate de reprezentant al societății respective. În consecință, obligațiile asumate de sucursală prin organele de conducere sunt obligațiile societății mamă.

Împrejurarea că în înregistrările la ONRC-ORCTB sucursala din România nu figurează ca fiind în procedura de concordat preventiv nu poate lăsa fără efecte deschiderea acestei proceduri împotriva societății mame din Italia, față de dispozițiile art. 20 alin. (1) și art. 32 alin. (1) din Regulamentul (UE) 848/2015, publicarea nu constituie o condiție prealabilă pentru recunoașterea procedurii deschise în alt stat membru.

Observații

Speța este deosebit de importantă prin modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor Regulamentului nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență, în acord cu doctrina și jurisprudența europeană (caracterul universal al efectelor procedurii principale de insolvență în absența unei proceduri secundare, recunoaștere automată, calificarea și consecințele măsurilor de conservare pe teritoriul altui stat membru, legea aplicabilă, natura juridică a sucursalei și obligațiilor asumate de societate prin sucursală, etc.).

În procedura principală de insolvență deschisă la Tribunalul București, România, creditorul Ministerul de Finanțe al Republicii Croația a fost înscris în tabelul de creanțe împotriva averii debitoarei cu creanță reprezentând TVA din vânzări intracomunitare de bunuri la distanță efectuate de debitoare în Croația, precum și penalități.

Debitoarea și alți creditori au formulat la Tribunalul București contestație la tabelul de creanțe, cu solicitarea de înlăturare a creanței creditorului străin. Contestatorii au invocat, printre alte aspecte, faptul că creditorul din Croația nu a înțeles sa atașeze declarației de creanță nicio dovada a transmiterii in mod legal a titlurilor de creanță către debitoare, lipsa comunicării titlurilor de creanță fiscală determinând inopozabilitatea acestora, în raport cu art.47 si 48 Cod procedura fiscală; greșita calificare a creanțelor ca fiind bugetare, urmând a fi înscrise în categoria creanțelor chirografare.

Prin sentința civilă pronunțată la data de 12.12.2023 Tribunalul București, Secția a VII a civilă, a respins ca neîntemeiate contestațiile formulate.

S-a reținut de către instanță că sistemul electronic Stop Shop (OSS) permite companiilor din UE înregistrarea în scopuri de TVA prin mijloace electronice într-un singur stat membru pentru toate vânzările la distanță de bunuri intra-Uniunii Europene, în aplicarea art. 1 din Regulamentul UE nr. 904/2010. Declarația specială de TVA se transmite electronic potrivit anexei III la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2020/194. Debitoarea s-a înregistrat în sistemul comunitar de declarare a TVA în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 904/2010, Ordinul Nr.1387/01.09.2021 de înregistrare şi declarare taxei pe valoarea adăugată şi art. 314, art. 315 şi art. 315A2 din Codul fiscal.

Obligațiile fiscale reprezentând TVA din vânzările intracomunitare de bunuri la distanță efectuate în Croația, declarate fiscal de către debitoare în România, sunt corect valorificare de creditorul străin în procedura de insolvență, în conformitate cu reglementările europene în materie fiscală, art. 310, art. 322 din Codul de Procedură Fiscală și art. 39 din Regulamentul Consiliului CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență.

În ceea ce privește titlurile de creanță pentru debitele accesorii, instanța le-a recunoscut față de prevederile art. 13 din Directiva UE 2010/24/UE, art. 63a din Regulamentul de punere în aplicare (UE) al Consiliului nr. 282/2011.

Calificarea creanței înscrisă în tabel ca fiind creanță bugetară similară creanțelor bugetare române a fost recunoscută față de art. 342 alin. 1 din Legea 85/2014 coroborat cu art. 13 din Directiva 2010/24/UE a Consiliului și dispozițiile art. 310 și urm. din Codul de Procedură Fiscală.

În procedura principală de insolvență deschisă în România, creditorul cu sediul în Serbia a solicitat înscrierea creanței sale în tabelul de creanțe împotriva averii debitoarei. Cererea sa a fost respinsă de practicianul în insolvență desemnat pentru debitoare. Creditorul a formulat contestație împotriva acestei măsuri la tribunalul competent.

Prin încheierea pronunțată la data de 13.04.2018, printre alte dispoziții, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția tardivității contestației, invocată de debitoare.

În motivare s-a reținut de către instanță că printr-o hotărâre anterioară, pronunțată de Curtea de Apel Craiova la data de 25.10.2017, s-a constatat că creditorul are sediul în Serbia, astfel încât devin aplicabile dispozițiile art. 285 alin 1 raportat la art. 274 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care „creditorii străini se bucură de aceleași drepturi privind deschiderea şi participarea în cadrul procedurii deschise, potrivit prezentei legi, ca și creditorii români.” Cum citarea și notificarea creditorului străin nu s-au făcut potrivit art. 286 raportat la art. 99 și 100 din Legea 85/2014, acesta nefiind deloc notificat, termenele de depunere a contestațiilor nu se calculează de la data publicării în B.P.I, ca în cazul creditorilor și celorlalți participanți români la procedură, ci de la data notificării individuale a creditorului străin cu privire la aceasă măsură. Aplicând aceleași considerente, Tribunalul a interpretat art. 59 alin. 5 și 6 din Legea 85/2014 în sensul că, împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar , creditorul putea formula contestație în termen de 7 zile de la data notificării sale individuale cu privire la măsurile luate prin raportul administratorului judiciar, iar nu de la data publicării raportului în BPI.

Prin sentința din 23 decembrie 2019 Tribunalul a admis contestatia formulată, au fost anulate măsurile administratorului judiciar.

Împotriva încheierii și sentinței civile a declarat apel debitoarea la data de 25.05.2020, criticând, printre alte aspecte, modul de soluționare a excepției tardivității contestației împotriva raportului de activitate

Prin decizia civilă pronunțată la data de 15.07.2020, Curtea de Apel Craiova, Secția a II a civilă, a admis apelul declarat de debitoare prin lichidatorul judiciar, a schimbat încheierea și sentința apelate în sensul admiterii excepției tardivității si respingerii contestației ca tardiv formulată.

În motivare Curtea a reținut că creditorul străin nu a fost notificat în condițiile art. 286 din Legea 85/2016, procedura notificării individuale a creditorului străin fiind aplicabilă cât timp acesta nu are un domiciliu procesual ales pe teritoriul României, potrivit art. 156 C.pr. civ). Odată cu alegerea unui sediu pe teritoriul României, cu atât mai mult cu cât acesta este la sediul reprezentantului convențional, creditorului străin îi devin aplicabile dispozițiile art. 42 din Legea 85/2014 referitoare la citarea, comunicarea, notificarea și publicarea actelor de procedură. După recunoașterea calității de parte în dosarul de insolvență, creditorul străin va prelua procedura din stadiul în care se află, urmând a-i fi aplicabile dispozițiile Legii 85/2014 similar cu ceilalți creditori și participanți la procedură, inclusiv în ceea ce privește calculul termenelor procedurale.

Observații

Prevederile art. 285 și art. 286 din Legea nr. 85/2014, parte din Capitolul II al Titlului III – Insolvența Transfrontalieră, reprezintă transpunerea în legislația națională a art. 13 și art. 14 din Legea Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997)

Art. 13 MLCBI, Accesul creditorilor străini la o procedură în conformitate cu legile statului referitoare la insolvență, stabilește: 1. Cu excepția paragrafului 2 al acestui articol, creditorii străini au aceleași drepturi cu privire la inițierea și participarea într-o procedură ....ca și creditorii din acest stat. 2. Paragraful 1 al acestui articol nu afectează ierarhia cererilor într-o procedură ..., cu excepția faptului că cererile creditorilor străini nu vor fi clasate mai jos decât clasa creanțelor chirografare.

Art. 14 MLCBI, Notificarea creditorilor străini într-o procedură în conformitate cu legile statului referitoare la insolvență: (1)Ori de câte ori, conform legilor statului referitoare la insolvență, trebuie dată o notificare creditorilor din acest stat, o astfel de notificare trebuie să fie dată și creditorilor cunoscuți care nu au adrese în acest stat. Instanța poate dispune luarea de măsuri adecvate pentru a notifica orice creditor al cărui adresă nu este încă cunoscută. (2) O astfel de notificare va fi transmisă creditorilor străini individual, cu excepția cazului în care instanța consideră că, în circumstanțe, o altă formă de notificare ar fi mai potrivită. Nu este necesară obținerea de scrisori rogatorii sau alte formalități similare. (3) Atunci când o notificare privind începerea unei proceduri trebuie să fie dată creditorilor străini, notificarea va: (a) Indica un termen rezonabil pentru depunerea cererilor și specifica locul de depunere; (b) Indica dacă creditorii garantați trebuie să depună cererile privind creanțele garantate. (c) Conține orice altă informație necesară să fie inclusă într-o astfel de notificare pentru creditori în conformitate cu legea acestui stat și cu ordinele instanței.

În procedura principală de insolvență deschisă la 06.03.2023 la Tribunalul București, a fost publicat tabelul preliminar de creanțe împotriva averii debitoarei.

Creditorul cu sediul într-un stat membru UE a formulat la data de 23.06.2023 contestație împotriva tabelului preliminar de creanțe, solicitând repunerea sa în termenul de depunere a declarației de creanță și înscrierea în tabel a creanței sale rezultând din furnizarea de servicii de marketing folosind Google Ads (Google AdWords) în vederea promovării online a platformei debitoarei.

Prin sentința civilă pronunțată la data de 12.10.2023, Tribunalul București, Secția a VII a civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de creditor.

În motivare Tribunalul a reținut că administratorul judiciar a notificat creditorul la sediul menționat în contractul de prestări servicii de publicitate GOOGLE, potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ., coroborat cu art. art. 4-11 și art. 14 din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000. Notificarea transmisă contestatorului conține toate elementele prev. de art. 100 din Legea 85/2014. Prin e-mail-ul comunicat în data de 29.05.2023, creditorul a transmis administratorului judiciar documentele justificative fără, însă, a anexa si declarația de creanță propriu - zisă, în conformitate cu dispozițiile art. 104 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ori taxa de timbru legal datorată. Deși administratorul judiciar al debitoarei nu a transmis formularul european standard, a oferit absolut toate detaliile și informațiile prevăzute atât de art. 100 din Legea 85/2014 cât și de art. 54 din Regulamentul 848/2015.

Sancțiunea decăderii prevăzută în art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care stabilește că titularii de creanțe anterioare deschiderii procedurii care nu depun cererea de admitere a creanței în termenul prevăzut de art. 100 alin. (1) lit. b) sunt decăzuți din dreptul de a fi înscriși în tabelul creditorilor, este aplicabilă în cauză. Contestatorul nu se regăsește în situația de a fi repus în termen deoarece nu s-a aflat în nicio împrejurare mai presus de voința lui care să îl fi împiedicat a depune declarația de creanță.

Pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, a fost înregistrată la 11 mai 2018 acțiune în pretenții formulată de creditorul român în contradictoriu cu o societate debitoare având sediul în Italia și o sucursală în România, acțiune întemeiată pe art. 1.350 și art. 1.516 și următoarele din Codul civil.

Prin sentința civilă din 8 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea în pretenții formulată, debitoarea a fost obligată la plata unor sume de bani.

Prin decizia civilă din 26 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă apelul declarat de debitoare a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii debitoarea a declarat recurs. Recurenta-debitoare a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 19 și art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015, privind recunoașterea fără nicio altă formalitate a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență (concordatul preventiv emisă de instanțele italiene, în temeiul legii falimentului din Italia), precum și a prevederilor art. 168 din legea italiană a insolventei, care, în cazul concordatului preventiv, interzic toate acțiunile ce vizează patrimoniul debitorului. Recurenta a precizat că creanța solicitată de creditoare, anterioară datei deschiderii procedurii concordatului preventiv prin Decretul Tribunalului Roma, Secția Falimente din 17 octombrie 2018, a fost înscrisă în planul propus în cadrul procedurii concordatului preventiv în Italia. In acest context, debitoarea nu pot efectua nicio plată pentru creanțe născute anterior deschiderii procedurii concordatului.

Prin decizia din 18.02.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de debitoare.

S-a reținut de către instanța de recurs că procesul în curs de soluționare aflat pe rolul instanței române intră în sfera de aplicare a art. 7 alin. 2 lit. f) teza finală din Regulamentul (UE) 2015/848, potrivit cu care „legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:[…] f) efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare”. Procesului îi este aplicabilă legea română, respectiv Legea nr. 85/2014, care, în situația concordatului preventiv, prevede exclusiv suspendarea urmăririlor silite individuale până la pronunțarea unei hotărâri executorii de omologare a concordatului sau până la respingerea ofertei de concordat [art. 17 lit. d) și art. 25 alin. (3)], iar nu suspendarea judecății.

Prin urmare, solicitarea părții privind suspendarea cauzei până în momentul în care decizia de aprobare a concordatului devine definitivă nu are niciun temei legal, având în vedere faptul că legea română nu prevede suspendarea proceselor în curs de soluționare în cazul în care debitorul este în procedura de concordat preventiv. Mențiunea referitoare la suspendare privind concordatul preventiv se regăsește la art. 29 din Legea nr. 85/2014, care prevede că suspendarea este prevăzută de lege doar pentru procedurile de executare silită, nu și pentru procesele aflate pe rol și că se suspendă de drept doar executările silite începute de creditorii semnatari ai planului de redresare, nu și de către creditorii care au nu au fost incluși în acest plan.

În ceea ce privește art. 168 din Legea falimentului din Italia, din analiza textului de lege, cu referire la aplicabilitatea legii italiene, se constată că acesta nu prevede suspendarea proceselor în curs de judecată, ci doar interzice începerea sau continuarea acțiunilor de executare sau de protecție asupra patrimoniului debitorului. Înalta Curte mai reține că susținerile recurentei referitoare la înscrierea creanței în tabelul creditorilor în cadrul procedurii desfășurate pe teritoriul statului italian, precum și cele referitoare la pretinsa recuperare de către intimată a sumei în litigiu de la un terț nu pot fi analizate în cadrul recursului prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. 3 Cod procedură civilă.

Observații

În condițiile în care în România nu a fost deschisă o procedură secundară de insolvență, speța deschide dezbateri ample privind caracterul universal al procedurii principale de insolvență deschisă într-un stat membru UE, efectele pe teritoriul altor state membre, legea aplicabilă, dovada și interpretarea legii străine.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța în anul 2022, reprezentantul unei societăți cu sediul și procedură de insolvență în derulare în Federația Rusă, a formulat în temeiul art. 292 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 cerere de constatare a încetării contractului de depozit de garanție încheiat de debitoare în favoarea unui creditor străin, prin care a fost consemnat un depozit de garanție în scopul ridicării sechestrului asigurător instituit asupra navei aparținând debitoarei falite, dispusă ca măsură asiguratorie la cererea creditorului străin prin hotărâre pronunțată de Tribunalul Constanța. În motivare s-a arătat că litigiul de fond purtat cu creditorul, care a legitimat instituirea sechestrului, a fost soluționat prin Hotărârea pronunțată la 8.04.2020 de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din Marea Britanie, în conformitate cu Termenii LMAA 2017.

Prin Sentința civilă pronunțată la data de 13.10.2022 Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a constatat încetate efectele contractului de depozit de garanție perfectat intre depozitar şi reclamanta deponent, a dispus restituirea depozitului către reclamantă.

S-a reținut că procedura de insolvență din Federația Rusă a fost recunoscută pe teritoriul României prin Decizia civilă din 17.12.2020 a Curții de Apel București, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 292 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței şi de insolvență , de la data recunoașterii procedurii străine principale este împiedicată pornirea următoarelor cereri și acțiuni, judiciare sau extrajudiciare, iar dacă acestea sunt deja pornite, ele se suspendă de drept - cererile sau acțiunile cu caracter individual, vizând bunuri, drepturi şi obligații ale debitorului , actele, operațiunile și orice alte măsuri de executare individuală asupra bunurilor debitorului ; în baza alin. (3) , începând cu data prevăzută la alin. (1), exercițiul dreptului de a înstrăina, de a greva sau de a dispune în orice alt mod de bunurile debitorului este suspendat ; actele efectuate cu încălcarea acestor prevederi sunt nule de drept. Din perspectiva textelor evocate instanța a constatat că este suspendat de drept exercițiul prerogativei societății creditoare, în favoarea căreia a fost instituită garanția formând obiect al depozitului, de a dispune de suma menționată , fiind împiedicate orice măsuri de executare individuală a societății de naționalitate rusă , aflată în insolvență. Pe de altă parte, administratorul judiciar al societății a valorificat drepturile prevăzute de art. 296 din lege, notificând depozitarul asupra voinței neechivoce de denunțare unilaterală a Contractului, ceea ce permite admiterea acțiunii.

Prin cererea înregistrată la 29.01.2020 creditorul străin a solicitat în contradictoriu cu debitoarea cu sediul și procedură de insolvență în Federația Rusă recunoașterea pe teritoriul României a două hotărâri arbitrale pronunțate între părți în UK. Reclamanta a justificat cererea pentru executarea unei scrisori de garanție bancară din 2019, in temeiul căreia a fost ridicat sechestrul asigurător instituit asupra navei aparținând debitoarei.

Prin sentința civilă din 07.07.2020 Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis cererea, a dispus recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii Arbitrale din data de 24.10.2019 și a Hotărârii Arbitrale din data de 28.11.2019 pronunțate de Curtea de Arbitraj Maritim Comercial din UK, prin care s-a admis acțiunea in pretenții formulată împotriva debitoarei.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel, susținând-se, printre alte aspecte, următoarele.

În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile convenției arbitrale, apelantul a sustinut că, potrivit legii engleze, clauza nu mai era validă, întrucât fusese denunțată în mod expres de lichidatorul judiciar ca urmare a intrării societății în procedura de faliment

Apelantul a invocat inoperabilitatea clauzei arbitrale așa cum este aceasta stabilita de Art. II Pct. 3) din Convenția de la New York, având în vedere că la momentul înregistrării cererii de arbitraj societatea debitoare se afla de cca 6 (șase) luni în procedura de faliment deschisă potrivit legii sale naționale, respectiv legea rusă, potrivit Hotărârii datată 12 Noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Arbitraj de Stat a regiunii Rostov, astfel încât disputa nu mai putea fi soluționată pe cale arbitrată, cu atât mai mult cu cât acțiunea arbitrală a avut ca obiect cerere în pretenții. Nesocotirea art. II și art. IV din Convenția de la New York din 10 iunie 1958 și violarea principiilor care guvernează insolvența transfrontalieră printr-o posibilă recunoaștere a sentințelor arbitrale este de natură să încalce în mod concret și efectiv ordinea de drept internațional privat român.

S-a arătat de apelant că, în verificarea condițiilor de regularitate a convenției arbitrale cu referire la susceptibilitatea litigiului de a fi arbitrabil și instanța de recunoaștere trebuie să verifice atât îndeplinirea condițiile stabilite atât de art. II-1 din Convenția New York 1958, cât și a dispozițiilor legii române în această privință, respectiv Art. 1.112 Cod de procedură civilă „Arbitrabilitatea litigiului”, precum și incidența Legi 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 75 din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. În categoria acțiunilor menționate la Art. 75 intră și acțiunile arbitrale în realizare îndreptate împotriva unui debitor în insolventă/faliment. Legea română rezervă disputelor dintre reclamanta și debitoare competența exclusivă a judecătorului sindic, astfel încât arbitrabilitatea litigiului soluționat prin cele 2(doua) sentințe arbitrale nu poate fi reținută din perspectiva legii române. Obținerea de către reclamantă a sumei de bani ar afecta în mod substanțial procedura de insolvență din Federația Rusă prin reducerea averii debitoarei ce urmează a fi distribuita celorlalți creditori.

Prin decizia civilă pronunțată la data de 27.09.2023 Curtea de Apel București, Secția a V a Civilă, a respins apelurile declarate ca nefondate. Instanța de apel, a reținut printre alte argumente, următoarele.

Cererea analizată nu reprezintă o acțiune vizând bunuri, drepturi și obligații ale debitorului, conform art.292 alin.1 din Legea nr.85/2014, ci o formalitate prealabilă unei asemenea acțiuni.

Validitatea Clauzei arbitrale a făcut obiectul analizei în detaliu de către arbitrul din cauza arbitrală soluționată prin hotărâri definitive și executorii, astfel încât nu se poate reține încălcarea condițiilor prevăzute de Art. IV pct. 1 raportat la Art. II Convenția de la New York din 1958, și nici ale art. 1129 lit. b Cod proc. Civ., referitor la legea aplicabil,ă ori greșita apreciere și interpretare a validității clauzei arbitrale din perspectiva lex fori.

În ceea ce privește încălcarea ordinii publice de drept internațional privat român, respectiv încălcarea art. 1125 Cod proc. civ. și a dispozițiilor aferente din Convenția de la New York din 1958, s-a reținut că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei din Federația Rusă a fost recunoscută definitiv pe teritoriul României prin Decizia civilă din 17.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, însă simpla afirmație a deschiderii procedurii insolvenței față de acesta nu poate determina caracterul nearbitrabil al litigiului în lipsa unor probe certe. În plus, determinarea caracterului arbitrabil al litigiului în raport de eventuala deschidere a procedurii insolvenței față de apelanta-pârâtă intra în competența arbitrului și trebuia invocată în fața acestuia la momentul soluționării cauzelor. Astfel de apărări formulate sau reiterate în cadrul unei acțiuni ce privește strict recunoașterea pe teritoriul României a unor hotărâri arbitrale deja definitive și intrate în autoritate de lucru judecat, sunt aspecte ce depășesc limitele învestirii în prezenta cauză și nu pot face obiectul analizei instanței, în sens contrar încălcându-se principiile fundamentale care guvernează procesul civil.

26 Years of Experience
In Legal Services

Eu turpis egestas pretium aenean pharetra magna ac placerat vestibulum lorem ipsum doler sit a met. Turpis in eu mi bibendum neque egestas congue quisque. Eu non diam phasellus vestibulum lorem.

Jurisprudență națională

26 Years of Experience
In Legal Services

CONTACT:

SERVICII:

DOMENIILE DE PRACTICĂ:

Jurisprudență națională

26 Years of ExperienceIn Legal Services

26 Years of Experience
In Legal Services