Jurisprudență națională
În cauza înregistrată în anul 2019 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, s-a formulat o cerere de recunoaștere în România a unei proceduri de insolvență, ca procedură principală, pentru o societate cu sediul social în Elveția.
Cererea a fost respinsă prin sentința civilă pronunțată la 01.10.2019 de Tribunalul București, Secția a VII a civilă, definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel București, Secția a V a Civilă la data de 21.05.2020, reținându-se în esență de către instanțe inexistența unui cadru legal de reglementare între România și Elveția, instanțele apreciind că nu este îndeplinită condiția expresă a reciprocității astfel cum este prevăzută de art. 289 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2014.
Aspectul analizat de instanțe a vizat interpretarea legii naționale, art. 289 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, privind condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru recunoașterea unei proceduri de insolvență străine, in special existența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Speța este relevantă prin analiza conceptului “reciprocitate de fapt” ca temei al recunoașterii unei proceduri de insolvență străine atunci când reciprocitatea efectelor străine nu a fost recunoscută ori stabilită prin lege, alte tratate, convenții sau orice altă formă de acord internațional, bi- sau multilateral, la care România este parte.
Prin sentința civilă nr. 3516 din 6 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, instanța a reținut că sunt admisibile cererile formulate de creditorii români de deschidere a procedurii secundare de insolvență a debitoarei cu COMI în Italia și un sediu în România, având deschisă o procedură de restructurare în Italia, cereri întemeiate pe dispozițiile art. 3 din Regulamentul (UE) 2015/848.
Pentru soluționarea excepției inadmisibilității cererilor de deschidere a procedurii secundare de insolvență a fost necesar a se analiza dacă procedura de restructurare „concordato preventivo” ce se derula în fața instanței italiene era o procedură de insolvență, respectiv o procedură principală de insolvență care să permită deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în România în temeiul art. 3 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2015/848. Un alt aspect de analiză a fost acela dacă debitoarea care a deschis o sucursală în București are în România un sediu, în sensul art. 2 pct. 10 din Regulamentul european.
26 Years of Experience In Legal Services
În cauza înregistrată în anul 2019 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, s-a formulat o cerere de recunoaștere în România a unei proceduri de insolvență, ca procedură principală, pentru o societate cu sediul social în Federația Rusă. Cererea a fost respinsă prin sentința civilă pronunțată la 14.03.2019 de Tribunalul București, Secția a VII a civilă. Apelul declarat a fost admis de către Curtea de Apel București, Secția a V a Civilă prin decizia civilă pronunțată la data de 17.12.2020, dispunându-se recunoașterea, pe teritoriul României, a procedurii de insolvență a societăți cu sediul în Federația Rusă, potrivit unei hotărâri definitive pronunțată de o Curte de Arbitraj de Stat.
Speța este deosebit de interesantă prin
analiza următoarelor probleme juridice.
·
Modul de aplicare a prevederilor art. 274
alin.1 lit. a din legea 85/2014 privind asistența în România solicitată de un
reprezentant străin în legătură cu o procedură străină de insolvență.
·
Dovada dreptului străin.
·
Stabilirea existența reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine
între România și Federația Rusă în temeiul unui Tratat bilateral din anul 1958.
·
Scopul declarat și urmărit de solicitant prin formularea cererii
de asistență juridică.
·
Definirea și
evoluția interpretării noțiunii „ în materie civilă” în perioada 1958-2020.
· Calificarea instanțelor de arbitraj din Federația Rusă ca parte din sistemul judiciar și a hotărârilor arbitrale rusești ca hotărâri judecătorești.
În cauza aflată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj a fost formulată o cerere de recuperare a unei creanțe de către o societate aflată în procedură principală de insolvență în Franța și în procedură secundară de insolvență în Italia, prin reprezentantul desemnat în procedura secundară.
Prin sentința civilă nr. 732 din 25 aprilie
2018 Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei calității de
reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată pentru societatea
aflată în insolvență și s-a anulat cererea ca fiind formulată de o persoană
fără calitate de reprezentant. S-a reținut în esență, față de prevederile art.
3 alin. (2) și art. 27 teza finală din Regulamentul CE nr. 1346/2000 că
urmărirea creanței este de competența procedurii principale de insolvență,
deschisă în Franța, astfel că doar practicianul în insolvență desemnat în
această procedură avea dreptul de a reprezenta debitoarea și de a mandata
formularea acțiunii.
Prin decizia civilă nr. 577 din 5 noiembrie
2018 Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a respins apelul declarat de
reclamanta cu aceeași motivare.
Înalta Curte de Casație si
Justiție, Secția a doua civilă, prin decizia nr. 1178/2020, a admis recursul declarat de reclamantă, a dispus casarea deciziei
atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.
Instanța de recurs a constatat încălcarea prevederilor art. 16 alin (1)
și art. 25 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1346/2000, reținând că cele
două instanțe au ignorat hotărârea prin care judecătorul sindic din procedura
secundară de insolvență (Italia) a autorizat administratorul judiciar numit în
cadrul acestei proceduri să formuleze o acțiune legală în vederea recuperării
creanțelor datorate de pârâtă. Cum hotărârea instanței italiene nu a
fost desființată, nu poate fi cenzurată indirect de instanța română învestită,
fiind recunoscută în toate celelalte state membre de la îndată ce îşi produce
efectele în statul de deschidere, fără alte formalități.
Problema pusă în dezbatere vizează recunoașterea hotărârilor în materia insolvenței potrivit Regulamentului CE nr. 1346/2000, actualul Regulament (UE) nr. 848/2015, interpretare, limite.
În cauza înregistrată în anul 2021 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII a civilă, s-a formulat o cerere de emitere a certificatului european care să ateste caracterul executoriu unei hotărâri pronunțată de judecătorul sindic. Prin încheierea din 20.05.2021 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost admisă cererea, instanța constatând aplicabilitatea art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015 raportat la art. 39-44 si articolele 47-57 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.
Art. 32 din Regulamentul nr. 848/2015 referitor la Recunoașterea
și caracterul executoriu al altor hotărâri, stabilește că hotărârile
cu privire la deschiderea și închiderea unei proceduri de insolvență pronunțate
de o instanță a cărei hotărâre de deschidere a procedurii este recunoscută în
temeiul articolului 19, concordatele, hotărârile care decurg în mod direct din
procedura de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au
fost pronunțate de o altă instanță, hotărârile referitoare la măsurile de
conservare, sunt recunoscute fără îndeplinirea niciunei alte formalități.
Aceste hotărâri sunt executate în conformitate cu articolele 39-44 și
articolele 47-57 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, privind eliberarea certificatului care atestă că
hotărârea este executorie.
Speța este relevantă prin analiza reglementărilor europene aplicabile în materie și prin privind calificarea acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanei vinovate de starea de insolvență ca o acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență, care are o strânsă legătură cu aceasta, în condițiile în care la nivel național și internațional s-au exprimat opinii divergente.
Prin Încheierea pronunțată la data de 07.03.2023, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea deschidere a procedurii secundare de faliment a unei societăți cu sediul principal (COMI) într-un stat membru UE și sucursală (establishment-sediu) în România, cerere formulată de lichidatorii judiciari desemnați pentru societate în procedura deschisă în statul în care societatea are COMI. Au fost calificate cererile creditorilor români de deschidere a procedurii principale de insolvență, respectiv a procedurii secundare de insolvență, împotriva societății cu sediul în alt stat membru și împotriva sucursalei din România ca și declarații de creanță. Printre argumentele reținute de instanță au fost și aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3), art. 19, art. 20, art. 34, art. 35 şi art. 37 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență.
Speța este deosebit de importantă pentru
că demonstrează cum se pot evita admiterea excepției lipsei capacității de folosință
a debitoarei, respectiv admiterea excepției inadmisibilității acțiunii de deschidere
a procedurii secundare/teritoriale de insolvență formulată de creditorii români
în contradictoriu cu societatea debitoare prin sucursală.
Soluție propusă de autorul comentariilor. Cererea se formulează de către creditorii români în contradictoriu cu societatea cu sediul principal în statul membru UE unde aceasta are COMI. Se citează societatea la sediul principal din statul membru UE, prin practicienii desemnați în procedura principală de insolvență, dacă s-a deschis o astfel de procedură, și la sediul sucursalei din România. Se solicită judecătorului sindic român să facă aplicarea prevederilor art.38 alin 1 din Regulamentul 848/2015, potrivit cu care „o instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri secundare de insolvență notifică acest lucru de îndată practicianului în insolvență sau debitorului în posesie din procedura principală de insolvență și îi oferă posibilitatea de a fi audiat cu privire la cerere”.
În cauza înregistrată în anul 2018 pe rolul Tribunalului București, Secția a VII-a civilă, s-a formulat o cerere de recunoaștere în România a unei proceduri de faliment, ca procedură principală, pentru o societate de asigurare cu sediul social într-un stat nemembru UE (Noua Zeelandă), parte dintr-un grup de societăți cu sucursale deschise în România. Scopul declarat de practicianul desemnat în procedura din Noua Zeelandă a fost de a obține ulterior suspendarea acțiunilor în pretenții formulate de creditorii români împotriva debitoarelor-sucursale, aflate pe rolul instanțelor de drept comun în România.
Cererea a fost respinsă prin sentința civilă pronunțată la 25.05.2018 de Tribunalul București,
Secția a VII a civilă, definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de
Apel București la data de 15.11.2018, reținându-se în esență de către instanțe inaplicabilitatea procedurii recunoașterii prevăzute de art.
287 -289 din Legea nr. 85/2014, prin raportare la domeniul de aplicare reglementat
art. 274 alin. 2.
Aspectul analizat de instanțe a vizat interpretarea legii naționale, art. 274 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a adoptat regimul juridic diferit al societăților de asigurare din statele membre UE și din statele nemembre din perspectiva recunoașterii procedurilor străine. Judecătorii au constatat, printre alte aspecte, că intenția legiuitorului a fost aceea de a exclude societățile de asigurare de la aplicarea regulilor generale privind recunoașterea procedurilor de insolvență derulate în state terțe.
Prin hotărârea pronunțată la 13.06.2022, Tribunalul Sibiu a respins cererea de recunoaștere a înscrisului dovedind valorificarea creanței reclamantului în procedura de insolvență a persoanei fizice desfășurată împotriva pârâtei în Germania, cu argumentul că înscrisul are doar valoarea unui certificat de grefă care atestă înscrierea reclamantului în tabelul de creanțe cu suma solicitată.
Instanța a stabilit că nu sunt îndeplinite cerințele art. 19 si art. 20 și nu sunt aplicabile prevederile art. 32 din Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență
Prin sentința civilă din 20.01.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, Tribunalul București a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință şi de exercițiu invocată de debitor-sucursală, a admis cererea creditorului formulată în temeiul art. 3 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență, raportat la art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, a deschis procedura secundară generală a insolvenței debitorului.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a debitorului-sucursală, a constatat că Regulamentul nr. 848/2015 se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 a societăților și cele ale Codului de procedură civilă, ceea ce face ca excepția invocată să fie inoperantă. Părțile nu au declarat apel în ceea ce privește modul de soluționare a excepției.
Prin decizia pronunțată la 08.07.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI a civilă, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul admiterii contestației debitoarei și respingerii cererii de deschidere a procedurii ca neîntemeiată, instanța reținând, în esență, că debitoarea nu se află în stare de insolvență.
Prin sentința civilă din 22.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, au fost respinse cererile formulate de creditori de deschidere a procedurii secundare/teritoriale de insolvență a unei societăți cu sediul principal în Italia și cu o sucursală înregistrată în România, cereri formulate în contradictoriu cu societatea prin sucursală.
Instanța a reținut aplicabilitatea Regulamentului nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență. S-a stabilit de către judecătorul sindic că, potrivit articolului 3 din Regulament, rezultă existența posibilității deschiderii unei proceduri de insolvență pe teritoriul României în condițiile alineatului 2, însă aceasta se formulează împotriva societății mamă, în calitate de titular al patrimoniului de pe teritoriul statului membru.
Prin sentința civilă din 28.06.2019 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost admisă excepția de necompetență a instanțelor române invocată de debitor, a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii secundare de insolvență formulată de creditor ca nefiind de competența instanțelor române.
Instanța a constatat că debitorul nu deține un sediu pe teritoriul României, astfel cum acesta este definit de art. 2 pct. 10 din Regulamentul (UE) 2015/848, condiție necesară pentru a putea fi deschisă o procedură secundară (teritorială) de insolvență pe teritoriul unui alt stat membru decât cel unde se situează centrul de interese principale al debitorului. S-a stabilit că deținerea unui imobil în România nu are semnificația îndeplinirii condiției de admisibilitate a cererii de deschidere a unei proceduri secundare, constând în existența pe teritoriul României a unei activități economice care presupune mijloace umane și fixe, având în vedere că debitorul nu a înființat un sediu secundar, punct de lucru, sucursală etc. pe teritoriul României și nu are nici un angajat care să acționeze pe teritoriul României.
Prin sentința civilă din 25.05.2023 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București a fost admisă excepția de necompetență a instanțelor române, a fost respinsă acțiunea având ca obiect rezoluțiune contract de vânzare bun mobil formulată de creditorul român în contradictoriu cu debitorul având COMI în Austria, ca nefiind de competența instanțelor române. Debitorul prin practicianul în insolvență desemnat în procedura principală a precizat că creanța creditorului român a fost deja recunoscută în procedura principală din Austria, acesta urmând a participa la distribuire sumelor obținute în procedură. Efectuând verificări din oficiu, potrivit prevederilor art. 4 din Regulamentul nr. 848/2015, instanța a constatat, în esență, că este în derulare procedura principală de insolvență debitorului în Austria, în condițiile art. 3 alin 1 din Regulamentul (UE) 848/2015, unde acesta are sediul principal, iar legea aplicabilă este legea austriacă.
Cauza este relevantă pentru a demonstra caracterul universal al efectelor procedurii principale de insolvență din alt stat membru UE, câtă vreme nu s-a deschis o procedură secundară de insolvență în România. Dispozițiile judecătorului străin sunt recunoscute fără nici o formalitate (art.19 alin 1 din Regulament), legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență (art. 7 alin 1 din Regulament), iar practicianul desemnat în procedura principală poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legislația statului de deschidere a procedurii (art. 21).
Prin sentința pronunțată la 05.10.2020 Judecătoria Sectorului 1 București – Secția a II-a Civilă a admis acțiunea în pretenții formulată de creditorul român împotriva sucursalei din România a unei societăți cu COMI în Italia. Prin decizia din 02.11.2021 pronunțată Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat. Prin decizia din 05.09.2022 Curtea de Apel București, Secția a VI a civilă, a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
Instanțele au reținut în esență că judecătorul din Italia a admis cererea
de deschidere a procedurii concordatului preventiv pentru debitor, acestuia
fiindu-i interzis dreptul de a face plăți pentru creanțe anterioare. Au
observat că pârâta - sucursală și-a asumat obligații în relația cu
reclamanta, în nume propriu, iar nu ca mandatar al societății-mamă, serviciile
invocate a fi prestate de reclamantă vizând în mod direct activitatea acestui
dezmembrământ, iar deschiderea unei proceduri de insolvență principale
împotriva societății mamă nu are niciun efect asupra cererii în pretenții
îndreptate împotriva sucursalei, societatea-mamă neavând calitatea de debitoare.
Au fost reținute, de asemenea, prevederile art.19 alin.1 teza I şi
art.32 alin.1 teza I din Regulamentul (UE) nr. 848/2015,
potrivit cu care orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată
de o instanță a unui stat membru competentă este recunoscută în toate celelalte
state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere,
iar hotărârile privitoare la deschiderea și închiderea unei proceduri de
insolvență pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de deschidere a procedurii
este recunoscută în temeiul articolului 19, precum şi concordatele aprobate de
o atare instanță sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea niciunei alte
formalități. Textele legale au fost interpretate în sensul că hotărârea de
deschidere a unei proceduri de concordat preventiv își produce efectele în
statul de deschidere, iar pentru ca deschiderea procedurii de concordat preventiv
să producă efecte şi asupra activelor debitorului aflat pe teritoriul unui alt
stat membru se impune deschiderea unei proceduri secundare de insolvență. S-a
reținut că procedura de deschidere a concordatului preventiv a societății mamă,
deși recunoscută în celelalte state membre, nu produce efecte în cu privire la
sucursala înființată pe teritoriul României.
Hotărârea este deosebit de interesantă pentru că deschide discuții asupra unor probleme esențiale vizând aplicarea și interpretarea la nivel european a prevederilor art. 3 alin 1,2, și 3, art. 4, art. 7, art. 19 și art. 20 alin 1 și 2 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015. Ce înseamnă caracterul universal al procedurii principale de insolvență și care sunt efectele pe care le poate produce în alt stat membru? Care este natura juridică a sucursalei înregistrată în România și care sunt consecințele operațiunilor comerciale desfășurate de aceasta asupra patrimoniului societății cu COMI în alt stat membru? Cine răspunde pentru aceste operațiuni? Este obligatorie deschiderea unei proceduri secundare de insolvență în scopul determinat de instanțe în aceste hotărâri?
Prin decizia nr. 6 din 15.05.2023, obligatorie, ÎCCJ a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situația în care titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare, respectiv la sediul acestui dezmembrământ.
Procedura de insolvență este o procedură
concursuală de executare silită cu caracter special. Statuările cuprinse în decizie sunt relevante pentru condițiile
deschiderii procedurii secundare de insolvență în cazul sucursalelor
înregistrate în România, astfel cum sunt reglementate de Regulamentul (UE) nr.
848/2015, cu atât mai mult cu cât jurisprudența recentă a instanțelor
naționale este contradictorie.
S-a stabilit de către instanța supremă că, atunci când titlul executoriu privește un dezmembrământ fără personalitate juridică, competența teritorială a instanței de executare poate fi stabilită prin raportare la sediul secundar al persoanei juridice debitoare. În conformitate cu norma art. 227 alin. (2) din Codul civil, o persoană juridică poate avea și sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru, a căror dovadă se face cu înscrierile în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă. Sediul principal al persoanei juridice reprezintă atributul de identificare ce conferă acesteia apartenență teritorială. Persoana juridică are însă facultatea de a-și stabili şi sedii secundare [art. 227 alin. (2) din Codul civil], ca o consecință a organizării acesteia ori ca o opțiune de structurare teritorială a persoanei juridice. Astfel, în cazul în care persoana juridică își organizează dezmembrăminte fără personalitate juridică, cum ar fi sucursale, reprezentanțe teritoriale, puncte de lucru sau alte asemenea entități fără personalitate juridică, pentru care sunt asigurate sedii secundare şi ori de câte ori în titlul executoriu se regăsesc astfel de structuri ale persoanei juridice, în mod singular ori alături de persoana juridică de bază, ca titulari ai obligațiilor ce se cer aduse la îndeplinire pe cale silită, trebuie admis că, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de executare poate fi și judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică. Aceasta întrucât, în considerarea prevederilor art. 227 alin. (2) din Codul civil, sediile sucursalelor, reprezentanțelor teritoriale ori punctelor de lucru sunt sedii (secundare) ale persoanei juridice înseși, ce corespund noțiunii de „sediu al debitorului”.
Prin sentința civilă pronunțată la 04.09.2020 Tribunalul Ilfov a respins cererea formulată de petentă prin lichidator judiciar, având ca obiect cererea de recunoaștere a procedurii principale de insolvență deschisă în Italia și de încuviințare a valorificării bunurilor debitoarei aflate pe teritoriul României. S-a reținut în motivare că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 287 alin. 2 din legea nr. 85/2014 raportat la Ordonanța Guvernului nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea cerinței supra legalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961.
Prin decizia civila din 26.03.2021 Curtea de Apel București, Secția a V a Civila, s-a anulat sentința atacată și, în rejudecare, s-a dispus recunoașterea
procedurii de insolvență deschisa de
Tribunalul Como - Secția Falimente, a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru soluționarea
celui de-al doilea capăt de cerere. S-a reținut de către instanța de apel sunt îndeplinite
cerințele prevăzute de art. 287 din Legea nr. 85/2014, în ceea ce privește
cererea de recunoaștere a hotărârii instanței italiene, cel de-al doilea capăt
de cerere urmând a fi soluționat in raport cu prevederile art. 293 alin 2 din
legea 85/2014.
În rejudecare, Tribunalul Ilfov, prin Încheierea din 26.08.2021 a admis cererea, a încuviințat valorificarea bunurilor debitorului aflate
pe teritoriul României, în temeiul art. 293 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 a desemnat
pe practicianul de insolvență....responsabil cu administrarea și
valorificarea tuturor bunurilor
debitorului situate în România.
Speța este deosebit de interesantă pentru că deschide discuții asupra legii
aplicabile recunoașterii procedurii străine și cererii de asistență formulată
de reprezentantul desemnat în procedura deschisă în alt stat membru al Uniunii
Europene, precum și asupra caracterului universal al procedurii principale de
insolvență. Ca teme de reflexie, voi prezenta pe scurt reglementările
relevante.
Legea nr. 85/2014, Titlul III, Insolvența transfrontalieră, preia, într-o formă îmbunătățită,
dispozițiile Legii nr. 637/2002 aplicabile relațiilor juridice cu state din
afara Uniunii Europene. Legea nr. 637/2002, în Titlul I, Raporturile cu state
străine, în general, a adaptat
prevederile Legii Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră(2009).
Principiile generale ale Legii Model UNCITRAL, incluse inițial în Legea nr. 637/2002,
au fost preluate ulterior în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței,
precum și în Legea nr. 85/2014, aplicabilă în prezent. În ceea ce privește
domeniul de aplicare, în Capitolul II Raporturile cu statele terțe (art. 274 – 304) sunt relevante
prevederile art.274 (3) “Prevederile prezentului capitol
nu sunt aplicabile nici raporturilor de drept internațional privat în domeniul
insolvenței care cad sub incidența Regulamentului Consiliului (CE) nr.
1.346/2000” (actual Regulamentul nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență).
În relația cu statele membre ale Uniunii Europene, Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență cuprinde următoarele reglementări. Articolul 19(1) “Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere.” Articolul 20(1) “Hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepția cazului unei dispoziții contrare în prezentul regulament și atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nici o procedură de tipul celei menționate la articolul 3 alineatul (2).” Articolul 21(1) “Practicianul în insolvență desemnat de o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (1) poate exercita pe teritoriul unui alt stat membru toate atribuțiile conferite de legislația statului de deschidere a procedurii, atât timp cât nu a fost deschisă o altă procedură de insolvență și nu a fost adoptată o măsură de conservare contrară, ca urmare a unei cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență în statul respectiv.” Articolul 22(1)”Desemnarea practicianului în insolvență este dovedită printr-o copie certificată a originalului hotărârii de desemnare sau printr-un alt act doveditor eliberat de instanța competentă.”
Prin Încheierea din 09 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Constanța – Secția a II-a Civilă s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, întemeiată pe necompetenta instanțelor române de a soluționa acțiunea în pretenții formulată împotriva unei persoane juridice cu sediul principal în Federația Rusă, în temeiul art.292 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, a fost suspendată judecata acțiunii până la soluționarea dosarului de insolvență aflat pe rolul Curții de Arbitraj de Stat din Federația Rusă.
Recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 09.07.2021 a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța,
Secția a II a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și
Societăți., prin decizie pronunțată la data de 20.04.2021.
Instanțele
au reținut, în esență, că suspendarea judecății cererii de judecată se
fundamentează pe prevederile art. 292 alin 1 din Legea nr 85/2014, ca urmare a
recunoașterii pe teritoriul României a procedurii străine de insolvență
deschisă față de pârâtă, recunoaștere dispusă prin hotărâre pronunțată de Curtea de Apel
București-Secția a V-a civilă.
S-a constatat că dispozițiile art. 292 alin 1 din Legea nr 85/2014, potrivit cu care „de la data recunoașterii procedurii străine principale este împiedicată pornirea următoarelor cereri și acțiuni, judiciare sau extrajudiciare, iar dacă acestea sunt deja pornite, ele se suspendă de drept: a) cererile sau acțiunile cu caracter individual, vizând bunuri, drepturi și obligații ale debitorului”, au fost corect aplicate, întrucât art. 292 alin. 2 din Legea nr 85/2014 nu reglementează o situație de excepție de la regula consacrată prin art. 292 alin 1, ci prevede o procedură ulterioară pronunțării unei hotărâri de suspendare a judecății, în cadrul căreia se poate solicita ridicarea suspendării de către un creditor ce beneficiază de o cauză de preferință, respectiv de un privilegiu, o ipotecă sau gaj.
Prin sentința pronunțată la 25.04.2018 Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei calității de reprezentant, a fost anulată acțiunea în pretenții formulată de reclamantă, în procedură de insolvență ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant.
Prin decizia pronunțată la 05.11.2018, Curtea de Apel Cluj, Secția a II a
Civilă a respins ca nefondat
apelul declarat de reclamantă.
Instanțele au reținut, în esență, că reclamanta face obiectul a două proceduri de insolvență în condițiile reglementate de Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență, respectiv o procedură principală de insolvență deschisă în Franța și o procedură secundară de insolvență în Italia. În procedura secundară de insolvență judecătorul a autorizat pe administratorul judiciar din cadrul acestei proceduri secundare să formuleze o acțiune legală în vederea recuperării creditelor comerciale față de pârâtă. S-a făcut aplicarea art. 27 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind recunoașterea procedurilor de insolvență a debitoarei, constatându-se că în discuție sunt întinderea și limitele pe care administratorul procedurii secundare le are asupra bunurilor insolventului. S-a reținut că cererea de chemare în judecată privitoare la o creanță poate fi făcută doar de administratorul judiciar numit în procedura principală, respectiv de administratorul judiciar numit de către Tribunalul din Grenoble, față de art. 2 litera g) teza finala și art. 3 alin. 1 și 2 din Regulament, potrivit cu care statul membru în care sunt situate bunurile înseamnă: în cazul creanțelor, statul membru pe al cărui teritoriu își are centrul intereselor terțul debitor, așa cum este determinat la articolul 3 alineatul 2. În consecință, s-a statuat că doar practicianul în insolvență desemnat în procedura principală avea dreptul de a reprezenta debitoarea și de a mandata semnatarii cererii de a formula cererea de chemare în judecată.
Prin sentința civilă pronunțată la 14.04.2022 de Tribunalul Ilfov a fost admisă excepția inadmisibilității, a fost respinsă acțiunea formulată de societatea cu COMI în România, aflată în procedură de insolvență, prin administrator judiciar, având ca obiect acțiune în anulare operațiuni frauduloase, întemeiată pe prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014, ca inadmisibilă. Instanța a reținut că contractual a cărui anulare se solicită este parte dintr-un acord de asociere în participațiune supus legii italiene, iar competența jurisdicțională de soluționare a cererii revine Tribunalului din Italia, potrivit acordului părților, potrivit prevederilor art. 12 din Regulamentul (UE) nr. 593/2008.
Prin decizia pronunțată la data de 28.10.2022, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința primei instanțe, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de apel a constatat că convențiile nu pot fi privite ca un tot indisolubil care să conducă la imposibilitatea analizei separate, de către jurisdicții diferite în ceea ce privește, spre exemplu, motivele de nulitate sau de neexecutare, conform legii aplicabile fiecăruia, cererea nefiind inadmisibilă. Cât timp ceea ce s-a suspus judecății este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă simplificată, nu sunt aplicabile nici excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 16 din Regulamentul nr. 848/2015. Aceasta pentru că nu se solicită anularea acordului de asociere în participațiune, contractului nefiindu-i aplicabilă legea italiană, nefiind suspus jurisdicției italiene.
Speța deschide discuții asupra raportului dintre art. 12 (domeniul legii aplicabile) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), ce reglementează, la nivelul Uniunii Europene, un eventual conflict de legi intervenit în legătură cu obligațiile contractuale în materie civilă și comercială, și Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență, în special excepția reglementată de art. 16 (acte prejudiciabile) de la regula prevăzută în art. 7 (legea aplicabilă).
Prin sentința pronunțată la data de 03.12.2021, Curtea de Apel București, Secția a V a civilă, a soluționat conflictul negativ de competență intervenit la nivelul Tribunalului București intre Secția a VI a Civilă, specializată în litigii cu profesioniști, și Secția a VII a Civilă, specializată în soluționarea litigiilor în materie de insolvență, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București Secția a VI – a Civilă.
S-a reținut de către instanță că societatea reclamantă, aflată în procedură de insolvență în Federația Rusă, formulând prin administratorul judiciar desemnat în procedura străină, în temeiul drepturilor conferite de art.295 din Legea nr.85/2014, cerere pentru constatarea denunțării unilaterale a contractului de depozit de garanție încheiat între reclamantă și pârâți, cerere întemeiată pe legea locală, respectiv dispozițiile art.123 din Legea nr.85/2014, art. 1276 din Codul civil, nu are legătură cu insolvența reclamantei, nu vizează chestiuni legate de procedura insolvenței, astfel încât nu este de competența judecătorului sindic, față de prevederile art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
Prin sentința pronunțată la data de 21.12.2022 Tribunalul Iași a admis excepția necompetenței generale a instanței române în ceea ce privește cererea de deschidere a procedurii insolvenței unei societăți cu sediul principal în România, cerere formulată de un creditor cu sediul în Ucraina. S-a reținut de către instanță existența unei convenții arbitrale, potrivit căreia părțile au stabilit convențional că litigiile care se vor ivi în derularea raporturilor comerciale să fie tranșate de către o Curte de Arbitraj Internațional, astfel încât competența de soluționare a cererii de deschidere a procedurii aparține unei instanțe străine.
Prin decizia pronunțată la 08...2023, Curtea de Apel Iași a admis recursul
declarat de creditoare, a respins
excepția necompetenței generale a instanței române, a dispus trimiterea cauzei
spre rejudecare aceleiași instanțe.
S-a constatat de către instanță că raportul dedus judecății conține un
element de extraneitate, prin părțile raportului juridic de naționalitate ucraineană
și respectiv naționalitate română, devenind aplicabile dispozițiile de drept internațional
privat, dispozițiile cuprinse în Titlul III din Legea nr.85/2014
care este reglementată Insolvența transfrontalieră, art. 273 alin. (1)
lit. a) din Legea 85/2014. S-a reținut potrivit art. 279 din Legea
85/2014 că, în cauză își găsesc aplicarea art. 2580
alin. (1) Cod civ. potrivit cărora :
statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională,
iar potrivit dispozițiilor art. 2581 lit. h) Cod civ. legea statutului organic
al persoanei juridice cârmuiește îndeosebi [. . .] dizolvarea și
lichidarea persoanei juridice, art. 1.066 Cod proc. Civ., (...) instanțele
române sunt competente dacă pârâtul/ are domiciliul, iar în lipsa domiciliului,
reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului
principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la
data introducerii cererii, art. 1.072 alin. (1) Cod
proc. Civ., stipulează : când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor
cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și,
după caz, a celor prevăzute în legi speciale. S-a constatat că legea
statutului organic al debitorului
persoană juridică este legea română,
astfel că cererea dedusă judecății urmează a fi soluționată în
conformitate cu legea română, având în vedere că sediul social al debitoarei se
află situat pe teritoriul României. Instanța a reținut că convenția de
arbitraj inserată în contractul de vânzare încheiat între părți nu poate
produce efecte în privința cererii de deschidere a procedurii insolvenței
întrucât în materia insolvenței părțile nu au libertatea de a stabili pe cale convențională
legea care guvernează procedura insolvenței și nici de a atribui competența de soluționare
în favoarea unui anumit organ jurisdicțional, fiind aplicabile prevederile art.
41 alin. (1) şi (2) din Legea 85/2014 privind instanța competentă să soluționeze
cererile având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței.
Ca o scurtă observație, precizez că Legea nr. 85/2014, Titlul III, Insolvența transfrontalieră, preia, într-o formă îmbunătățită, dispozițiile Legii nr. 637/2002 aplicabile relațiilor juridice cu state din afara Uniunii Europene. Legea nr. 637/2002, în Titlul I, Raporturile cu state străine, în general, a adaptat prevederile Legii Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră(2009). Principiile generale ale Legii Model UNCITRAL, incluse inițial în Legea nr. 637/2002, au fost preluate ulterior în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, precum și în Legea nr. 85/2014, aplicabilă în prezent.
Prin sentința pronunțată la data de 10.02.2021 Tribunalul București, Secția a VII a civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanței române în ceea ce privește cererea de deschidere a procedurii insolvenței unei societăți cu sediul principal în Cipru, cerere formulată de un creditor cu sediul în România, a fost respinsă cererea ca inadmisibilă. S-a reținut de către instanță că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 alin.2 din Regulamentul (UE) nr.848/2015, privind procedurile de insolvență, în condițiile în care debitorul are sediul în Cipru, neavând nici un sediu pe teritoriul României.
Instanța
a constatat, de asemenea, că nu
pot fi reținute în cauză, dispozițiile art.276 din Legea nr.85/2014, având în
vedere că se referă la recunoașterea procedurilor străine și cooperarea cu instanțele
străine, însă reclamantul nu a făcut dovada existenței unei proceduri de insolvență
străine, deschise împotriva debitorului.
Observația care se impune în legătură cu prevederile art. 276 din Legea nr. 85/2014 invocate în prezenta speță o reprezintă coroborarea lor art.274 (3), potrivit cu care “Prevederile prezentului capitol nu sunt aplicabile nici raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței care cad sub incidența Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1.346/2000” (actual Regulamentul nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență).
Prin sentința pronunțată la 20.06.2018, Tribunalul... a respins cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenţei întemeiată pe Legea nr. 85/2014, formulată de creditorul român în contradictoriu cu societatea avînd sediul principal în Germania. Instanța a reținut că invocarea dispozițiilor art. 276 nu este corectă întrucât acest text de lege, aflat în Titlul III, Capitolul II al Legii nr. 85/2014 nu este incident în speță. Instanța a constatat că Legea nr.85/2014 este aplicabilă exclusiv debitorilor români și nu celor care au o altă naționalitate, cum este societatea chemată în judecată, în cauză fiind incidentă excepția necompetenței generale a instanțelor din România.
Prin decizia civilă pronunțată la data de 19.09.2019 Curtea de Apel
Timișoara, Secția a II a civilă a admis recursul declarat de recurenta creditoare, a casat hotărârea
recurată, și, rejudecând, a respins excepţia de necompetenţă generală a
instanţelor din România, a trimis cauza spre judecare la prima instanţă.
Instanța de apel a reținut că litigiul are elemente de extraneitate, judecătorul
fiind chemat, din oficiu, să verifice propria competență, față de prevederile
art.4 din Regulamentul CE nr.848/2015, în conformitate cu care o instanță
sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență examinează
din oficiu dacă are competență în temeiul art.3, chiar și în absența
invocării Regulamentului de către părți.
În ceea ce privește excepția de necompetență generală a instanțelor din
România s-a constatat că
debitoarea intimată este o societate de naţionalitate germană, însă noțiunea
de ”sediu”, astfel cum apare definită la pct.10 al
art.2 din Regulamentul (UE) nr.848/2015, are o accepțiune mult mai largă
decât cea prescrisă de art.276 din Legea nr.85/2014. S-a constatat că debitoarea
desfășoară la „sediul permanent" definit art. 8 din Codul fiscal din
România activitate economică din anul 2013, ce presupune incontestabil mijloace
umane și fixe, în mod netranzitoriu o perioada de mai mult de 3 luni,
astfel că aceasta are în România un sediu în sensul art.2 pct.10 din Regulament.
În consecință, instanța din România este competentă în conformitate cu art.
3 al.2 din Regulamentul CE nr.848/2017 să deschidă procedura de insolvență,
efectele procedurii fiind însă limitate la bunurile situate pe teritoriul
României.
Speța este semnificativă prin evaluarea situației de fapt in raport cu criteriile stabilite de pct.10 al art.2 din Regulamentul (UE) nr.848/2015 pentru a stabili existența unui “sediu” (establishment) al debitoarei având în România doar un punct de lucru, un “sediu permanent” în sensul Codului fiscal.
Prin sentința pronunțată la 20.06.2018, Tribunalul Tulcea a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței întemeiată pe Legea nr. 85/2014, formulată de creditorul român în contradictoriu cu societatea având sediul principal într-un alt stat, ca nefondată.
S-au reținut de către instanță prevederile art. 41 din Legea nr. 31/1990,
precum și art. 3 alin 1 și 2, art. 2 pct. 10) Regulamentului (UE) nr. 848/2015.
S-a constatat că creditorul nu a răsturnat prezumția conform
căreia centrul intereselor principale ale debitorului se află la sediul
statutar, iar sucursala din România a societății nu poate fi considerată ,,sediu,,
în sensul dat de către regulament, deoarece nu s-a demonstrat că aici se
desfășoară, în mod netranzitoriu, o activitate economică care presupune
mijloace umane și active. Având în vedere că nu s-a demonstrat că sediul
sucursalei din România este cel din care debitoarea își conduce în mod obișnuit
interesele, fiind cunoscut de terți în acest mod, judecătorul sindic a respins
cererea formulată de creditor ca nefondată.
Speța deschide discuții asupra soluției ce se poate dispune dacă de rețin lipsa sediului principal (COMI) în România, lipsa unui sediu al debitoarei în România în sensul art. 2 pct.10 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015, respectiv dacă lipsa capacității de folosință a debitoarei potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990 permite analiza pe fond a acțiunii creditorului român.
Prin sentința pronunțată la 09.11.2020, Tribunalul... a admis cererea de deschidere a procedurii generale a insolvenței întemeiată pe Legea nr. 85/2014, formulată de creditorul român în contradictoriu cu societatea având sediul principal în Moldova și o sucursală înregistrată pe teritoriul României.
Prin decizia pronunțată la 10.03.2021 Curtea de Apel Brașov a admis apelurile declarate de creditoare și
debitoare, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii
cererii formulate de creditoare având ca obiect deschiderea procedurii
insolvenței pârâtei debitoarei- sucursală.
Instanța de apel a reținut, în esență, că cererea de deschidere a
procedurii insolvenței a fost introdusă împotriva sucursalei unei societăți
care nu are sediul într-o țară aparținând Uniunii Europene, astfel că în
mod greșit s-a reținut incidența Legii nr. 85/2014 în condițiile în care
debitoarea nu are folosința drepturilor procesuale, lipsind condiția esențială
a existenței unui patrimoniu propriu care să poată fi supus valorificării în
procedura colectivă a insolvenței. Din prevederile art. 5 pct. 29 din legea
nr. 85/2014, art. 43-44 din Legea nr.
31/1990 a societăților comerciale, art. 3 alin 1 și 2, art. 34 din Regulamentul
(UE) nr. 848/2015 rezultă că nu există posibilitatea ca împotriva unei
sucursale să poată să fie deschisă o astfel de procedură, atât timp cât
sucursala este un dezmembrământ al societății mamă, fără personalitate juridică
și, mai ales, fără un patrimoniu propriu care să poată fi valorificat în cadrul
unei proceduri de insolvență. Astfel, verificarea stării de insolvență a
patrimoniului debitoarei se poate face prin raportare la societatea mamă,
deoarece aceasta este titulara unui patrimoniu, iar nu sucursala. În cauza
de față, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost introdusă
împotriva sucursalei unei societăți care nu are sediul într-o țară aparținând
Uniunii Europene, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența Legii nr.
85/2014 în condițiile în care debitoarea nu are folosința drepturilor
procesuale, lipsind condiția esențială a existenței unui patrimoniu propriu
care să poată fi supus valorificării în procedura colectivă a insolvenței.
Speța deschide discuții ample asupra prevederilor de drept internațional privat aplicabile cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență când elementul de extraneitate privește o societate cu sediul principal într-un stat care nu este membru UE. În raport cu ce reglementări de drept internațional se analizează cererea dacă Regulamentul (UE) nr. 848/2015 este inaplicabil? Dacă statul în care se află sediul principal al debitorului nu a adoptat Legea Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997), ce a fost implementată cu modificări în România, sunt consecințe? Faptul că Moldova nu a adoptat Legea Model UNCITRAL poate produce efecte asupra competenței judecătorului român de a soluționa cererea și asupra legii aplicabile? Un alt aspect de analizat este soluția instanței dacă se reține lipsei capacității de folosință a debitoarei potrivit art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990, în raport cu jurisprudența recentă a instanțelor naționale.
Prin sentința civila intermediară, Tribunalul București, Secția a VII a civila a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin 1 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii principale de insolventa a debitoarei având centrul intereselor principale în Spania, a respins cererea ca inadmisibilă. A disjuns pentru cererile întemeiate pe dispozițiile art. 3 alin 2 si 3 si art. 3 alin 4 din Regulamentul nr. 848/2015, formarea unui nou dosar având aceleași parți. A respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin 2 si 3 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii secundare de insolvență a debitoarei, față de existența unui sediu(establishment) în România, față de prevederile art. 2 pct. 10 din Regulament. A admis excepția inadmisibilității cererii întemeiata pe dispozițiile art. 3 alin 2 și 3 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii secundare de insolvență a debitoarei. In temeiul art. 131 c.pr.civ., a constatat că revine Tribunalului București, secția a VII a civila, competența materială și teritorială de soluționare a cererii întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin 4 din Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii teritoriale de insolvență a debitoarei. A dispus repunerea pe rol a cauzei disjunsa pentru analiza pe fond a cererilor.
Prin sentința civilă pronunțată la data de 07.03.2019 a fost
respinsă cererea creditoarei întemeiata pe dispozițiile art. 3 alin 4 din
Regulamentul nr. 848/2015 de deschidere a procedurii teritoriale de insolventa
a debitoarei având centrul intereselor principale in si un sediu pe teritoriul
României. Instanța a constatat în esență, că nu sunt îndeplinite cerințele
prevăzute de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește caracterul cert, lichid,
lichid al creanțelor invocate, ori starea de insolvabilitate a debitoarei.
Speța demonstrează amplitudinea relațiilor comerciale
în care se poate implica o societate înregistrată într-un alt stat membru UE
(unde are centrul intereselor principale - COMI), care desfășoară proiecte și
activități în România printr-o sucursală (unde are un sediu - establishment).
Dacă societatea respectivă (debitor unic) este parte dintr-un grup de societăți
care operează la nivel internațional, crește complexitatea aspectelor de
urmărit și analizat.
Pentru a răspunde la întrebarea care ar fi motivele pentru care creditorii români ar solicita deschiderea unei proceduri secundare sau teritoriale de insolvență pentru o societate înmatriculată într-un alt stat membru UE, care are înregistrată în România o sucursală, pot fi avute în vedere următoarele comentarii personale. Având în vedere faptul că doar societatea-mamă are aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii, toate drepturile și obligațiile atribuite sucursalei sunt de fapt ale societății-mamă, orice drept și orice obligație născându-se în patrimoniul societății-mamă. Sucursala constituie o modalitate de extindere a întreprinderii fondatoare, contribuind la realizarea obiectului ei. Sucursala se înființează din inițiativa și cu fondurile societății care ii afectează capitalul necesar și o organizează, spre a desfășura o activitate economică proprie, astfel încât să poată îndeplini și finalitatea de realizare a investiției de capital extern. Societatea citată prin sucursală poate fi declarată în stare de insolvență, având în vedere și statuările cuprinse în Decizia nr. 6 din 15 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, Secția a doua civilă, recurs în interesul legii. Această măsura privește numai bunurile/drepturile aparținând societății aflate în țara în care sucursala este înregistrată. În procedura secundară sau teritorială de insolvență, potrivit Regulamentului 848/2015 se pot lua măsuri de conservare pentru a proteja interesele creditorilor locali, inclusiv pentru a nu deplasa sau înstrăina nici un activ situat in statul membru in care se afla sediul (art.38), se pot comunica reciproc informații privind, de exemplu, depunerea și verificarea declarațiilor de creanță în procedura principală și secundară de insolvență (art.42,43) sau cu privire la existența activelor societății-mamă în tara în care sucursala își are sediul.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București
Secția a VII-a civilă la data de 25.11.2021, reprezentantul unei societăți cu sediul și procedură de
insolvență în derulare în Federația Rusă, a formulat în temeiul art. 295
alin. 1 din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 123 din aceeași lege cerere
de constatare a denunțării unilaterale și încetare a contractului de
depozit de garanție încheiat de debitoare în favoarea unui creditor străin, prin
care a fost consemnat un depozit de garanție în scopul ridicării
sechestrului asigurător instituit asupra navei aparținând debitoarei falite,
dispusă ca măsură asiguratorie, la cererea creditorului străin, prin hotărâre din
14.03.2019 pronunțată de Tribunalul Constanța. Prin Sentința civilă pronunțată la data de 17.02.2022 Tribunalul București,
Secția a VII a civilă a respins ca inadmisibilă cererea formulată. S-a reținut de către instanță că cererea trebuie analizată
în raport cu art. 295 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care „de la
data recunoașterii procedurii străine reprezentantul străin are calitate
procesuală pentru a formula acțiuni în anularea actelor juridice încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor săi, cu care este împuternicit
reprezentantul român, precum și, după caz, acțiuni în nulitate sau
inopozabilitate, în condițiile stabilite de prezenta lege.” Verificând cererea formulată reprezentantul străin al societății
în insolvență în condițiile art. 295 alin. 1 din Legea 85/2014, prin raportare
la obiectul acțiunii, judecătorul sindic a stabilit că acțiunea nu este
permisă de legea română ca acțiune în anularea actelor juridice încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor săi (art. 117 din Legea 85/2014), ca
acțiune în nulitate (art. 87 din Legea 85/2014) ori ca acțiune în
inopozabilitate (art. 123 alin. 1 și art. 129 din Legea
85/2014), ceea ce impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Observații Prevederile art. 295 alin 1 din Legea nr. 85/2014, parte din Capitolul II al
Titlului III – Insolvența Transfrontalieră, reprezintă transpunerea în
legislația națională a art. 23 din Legea Model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997) “Acțiuni pentru anularea actelor prejudiciabile
creditorilor”. Scopul articolului 23 MLCBI este de a prevedea ca
efect al recunoașterii calitatea reprezentantului străin de a iniția acțiuni în
temeiul legislației statului adoptant pentru a anula sau a face ineficiente
actele juridice în detrimentul creditorilor. Art. 23 MLCBI se cere a fi interpretat
în sens restrâns, în sensul că nu creează niciun drept material cu privire la
astfel de acțiuni și nici nu oferă nici o soluție care implică conflicte de
legi. MLCB nu abordează dreptul unui reprezentant străin de a introduce o
astfel de acțiune în statul adoptant, în conformitate cu legislația statului în
care are loc procedura străină. Efectul este acela că reprezentantul străin poate
să inițieze astfel de acțiuni, dacă sunt reglementate de legea statului adoptant,
cum este România, în cazul analizat.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov creditorul român a solicitat la 05.10.2021
deschiderea procedurii secundare de insolvență a unei societăți având în Italia
în derulare o procedură principală de faliment, iar în România un sediu și o
fabrică de asamblare componente electronice. Debitoarea, prin practicianul desemnat în procedura
principală de insolvență, a solicitat respingerea cererii, cu motivarea că în
procedura principală a fost formulat un plan de lichidare a societății, conform
căruia a fost demarată o procedură de vânzare publică a afacerii derulată în
Italia și a activelor debitoarei din România. La 12.12.2022 instanța
italiană a pus în vedere să se prevadă în planul de lichidare angajamentul
prevăzut de art. 36 din Regulamentul UE 845/2015, condiție suspensivă
prevăzută în oferta irevocabilă de cumpărare primită în procedura principală de
faliment. Prin sentința civilă din 24.05.2023
pronunțată de Tribunalul Brașov a fost respinsă cererea de deschidere a
procedurii secundare de insolvență. În esență, cererea a fost analizată prin raportare la
art. 34, art. 36, art. 38 alin 2 din Regulamentul UE nr. 2015/848. S-a
reținut că practicianul desemnat în procedura principală de faliment și-a asumat
un angajament în conformitate cu art. 36 din Regulamentul UE 848/2015, angajamentul
a fost aprobat de creditorii români cunoscuți, cu respectarea procedurii
reglementate în România. Creditorii din România au fost notificați, iar
angajamentul a fost publicat în buletinul procedurilor de insolvență, angajamentul
propus a fost votat favorabil de către creditorii locali reprezentând 96,25%
din creanțele cu drept de vot. Instanța a statuat că nu sunt îndeplinite
condițiile pentru deschiderea procedurii secundare de insolvență a debitoarei,
în condițiile în care angajamentul asumat de practicianul din procedura principală
de faliment protejează în mod corespunzător interesele generale ale
creditorilor români.
26 Years of Experience
In Legal Services
Eu turpis egestas pretium aenean pharetra magna ac placerat vestibulum lorem ipsum doler sit a met. Turpis in eu mi bibendum neque egestas congue quisque. Eu non diam phasellus vestibulum lorem.