Societatea având sediu principal în România are deschisă o procedură de faliment la Tribunalul Constanța din anul 2017. Creditorul român a cărui creanță a fost înscrisă în tabelul de creanțe a formulat cerere de recunoaștere în Elveția a procedurii de faliment din România.

Tribunalul Zürich, Instanța de Soluționare a Cauzelor de Faliment, a dispus prin hotărâre pronunțată la 30.09.2022 recunoașterea pe teritoriul Elveției a hotărârii Tribunalului Constanța din România de deschidere a procedurii de faliment a debitoarei, societate cu sediul în România, publicarea hotărârii de declarare a falimentului , împreună cu cererea de notificare a creanțelor, în Monitorul Oficial Comercial elvețian și în Monitorul Oficial cantonal,  instanța de soluționare a cauzelor de faliment urmând a hotărî ulterior cu privire la cererea de renunțare la procedura auxiliară de faliment.

Instanța elvețiană a reținut aplicabilitatea art. 166 alin. 1 „Recunoașterea falimentelor și a concordatelor străine în Elveția” (Swiss Private International Law Act – PILA – IPRG), potrivit cu care, o hotărâre străină de declarare a falimentului este recunoscută la cererea unui creditor din procedura falimentului dacă hotărârea este executorie în statul în care a fost pronunțată (lit. a), dacă nu există niciun motiv de refuz în sensul art. 27 IPRG (lit. b) și dacă hotărârea a fost pronunțată în statul de domiciliu al debitorului (lit. c punct 1). Creditorul din procedura falimentului poate își poate exercita dreptul fără vreo autorizare suplimentară, lichidatorul judiciar străin neavând prioritate. Acestuia i se poate refuza exercitarea dreptului de a formula cerere numai dacă este evident că nu există o creanță în materie de faliment. Instanța a constatat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 29 alin. 1 lit. a, b și c IPRG, privind prezentarea unei copii legalizate a hotărârii străine de declarare a falimentului (lit. a), executorie în statul în care s-a desfășurat procedura principală a falimentului (lit. b), precum și a unui document care să arate că debitorul în faliment a fost citat în mod corespunzător și în timp util pentru a-și putea exercita dreptul la apărare (lit. c). Recunoașterea unei hotărâri străine de declarare a falimentului presupune, în general, dar nu obligatoriu, desfășurarea unei proceduri auxiliare de faliment cu privire la activele debitorului care sunt situate în Elveția (art. 170 din IPRG).

S-au constatat următoarele: debitoarea în faliment dispune, printre altele, de o creanță față de o societate cu sediul social în Elveția, calitatea de creditor a solicitantului este dovedită în mod suficient de credibil prin tabelul definitiv de creanțe întocmit în procedura din România; la data deschiderii procedurii falimentului, debitoarea în faliment avea sediul în România, ceea ce înseamnă că Tribunalul Constanța era competent pentru deschiderea procedurii de faliment, iar hotărârea care se cere a fi recunoscută este executorie. Instanța a dispus publicarea în Elveția a hotărârii de declarare a falimentului pronunțată în România, împreună cu cererea de notificare a creanțelor, înainte de a decide procedura de urmat pentru recuperarea creanțelor deținute de societatea română în faliment în raport cu debitoarea sa, având sediul în Elveția.

Speța permite câteva observații. 

Legea Model a UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră - MLCBI(1997) a fost adoptată în legislația națională doar de România (2002), nu și de Elveția. Reglementările de drept internațional aplicabile în Elveția în materia recunoașterii procedurilor de faliment străine, ce au avut însă, în vedere, la revizuire, doctrina internațională, inclusiv MLCBI, nu sunt în mod fundamental diferite de prevederile art.287 – 289 din Legea nr. 85/2014. Legislația elvețiană extinde categoria persoanelor îndreptățite a promova această procedură, prin recunoașterea calității procesual active a creditorilor societății falite “fără vreo autorizare suplimentară”, și nu reglementează condiția reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între Elveția și statul instanței care a pronunțat hotărârea, prevăzută în art. 289 lit. e din Legea nr. 85/2014.

Hotărârea este relevantă pentru practicienii din România, ca dovadă a îndeplinirii cerinței reciprocității “de fapt”, pentru a obține recunoașterea în România a procedurilor de insolvență din Elveția, un pas important pentru promovarea și dezvoltarea cooperării între instanțele și practicienii din cele două țări în domeniul insolvenței transfrontaliere.